Premieră tragică: şefa Camerei Reprezentanţilor din SUA face apel la armată să limiteze riscul unei catastrofe planetare posibil de declanşat de „un preşedinte dezechilibrat“

Un ofiţer poartă „valiza nucleară“ care-l însoţeşte în permanenţă pe Trump (octombrie 2020)

S-a ajuns şi aici. Adică la apariţia unei situaţii pe care toţi liderii civili şi militari ai ţărilor posesoare de capacităţi nucleare au declarat, de la apariţia primei bombe nucleare, că nu poate exista decât în imaginaţia bolnavă a „leftiştilor“ protestatari împotriva acestui tip de arme, stocate în cantităţi tot mai mari, mereu mai sofisticate şi mai puternice, pentru a răspunde principiului ucigaş şi imbecil al „disuasiunii reciproce“.

Popoarele lumii au fost asigurate şi reasigurate că barierele de siguranţă succesive care reglementează procedura de armare şi lansare a unor rachete nucleare sunt atât de precise şi solide încât nu permit ca, dintr-un accident oarecare, să fie deschise porţile infernului. De aici controalele tehnice în timpul procedurii respective, de aici implicarea în toate fazele procesului exclusiv a unor persoane trecute prin toate etapele imaginabile de verificări de toate felurile şi, evident, la capătul ultim al deciziei, persoana preşedintelui ţării, beneficiar al încrederii ultime a naţiunii de a fi ultimul reazăm al supravieţuirii naţionale.

Şi iată că, venind din SUA, mesajul transmis de Nancy Pelosi, şefa Camerei Reprezentanţilor, vine să dărâme (oare cu ce preţ) această ordine de securitate naţională, transmiţând un mesaj absolut teribil tuturor popoarelor lumii. Doamna Pelosi a adresat un mesaj tuturor colegilor săi spunând că „în această dimineaţă, am vorbit cu preşedintele şefilor de Stat Major, generalul Mark Milley, despre măsurile de precauţie care există pentru a împiedica un preşedinte dezechilibrat să iniţieze ostilităţi militare sau să acceseze codurile de lansare şi să ordone un atac nuclear... Trebuie să facem tot ce putem pentru a proteja poporul american de atacul său dezechilibrat asupra ţării şi democraţiei noastre".

Fără precedent acest argument care vorbeşte despre riscurile unui cataclism mondial datorat eventualei decizii luate de „un preşedinte dezechilibrat“, aşa cum tot fără precedent în istoria ţărilor puteri nucleare este apelul şefului uneia dintre camerele legislativului către un lider al armatei aflat într-un post de maximă reprezentativitate de a acţiona în mod direct, blocând linia de execuţie specifică subordonată preşedintelui SUA.

Situaţia seamănă cu o cerere de punere sub interdicţie a preşedintelui-comandat suprem al forţelor armate, căci asta înseamnă declararea oficială a persoanei preşedintelui drept „dezechilibrată“. Întrebarea care urmează, cu un răspuns foarte complicat, este dacă în afara retoricii evident ostile şi atacând un pic mai mult persoana Donald J.Trump, există vreo procedură juridică, text de lege sau decizie a congresului care să justifice ca un militar sau un grup de militari (sau civili asimilaţi integraţi în funcţii militare conexe procesului de armare şi lansare a armelor nucleare) să refuze să execute un asemenea ordin, fără să intre direct într-o Curte Marţială care să-i acuze de înaltă trădare?

Răspunsul este complicat şi conţine detalii absolut surprinzătoare, cred foarte puţin cunoscute marelui public.

Conform unui document elaborat de Centrul de cercetări al Congresului, puterea lui Trump îi este conferită de „rolul său constituţional de comandant-şef“ şi, din această cauză, „nici Congresul şi nici militarii nu-i pot anula ordinul“. „Preşedintele poate cere părerea consilierilor săi militari care au apoi obligaţia de a transmite şi aplica ordinul de autorizare a armelor nucleare“ - se precizează în documentul actualizat ultima oară pe 3 decembrie 2020. Dar, astfel, chiar dacă preşedintele SUA, în calitate de Comandat şef al tuturor categoriilor de forţe armate este singura persoană care are autoritate de a lansa in atac nuclear, ofiţerii superiori aflaţi pe linia de comandă pot refuza îndeplinirea ordinului în cazul în care consideră că este ilegal. Şi asta nu este doar o prezumţie teoretică. În cadrul discursului ţinut în 2017 la Halifax Security Forum, Generalul John Hyten (în acel moment şef al US Strategic Command în administraţia Trump, acum adjunct al generalului Milley) a spus că, în cazul în care preşedintele Trump ar ordona un atac nuclear asupra Iranului fără a fi provocat, atunci ar considera că este vorba despre un ordin ilegal şi ar refuza să-l execute. Dar aceasta este singura posibilitate ca un asemenea ordin să fie ignorat, căci asemenea sisteme de autorizare a unui atac nuclear sunt, prin definiţie, unele ţinând de formula complexă a reacţiei rapide, declanşând, în paralel , proceduri prestabilite de trecere în stare de război a tuturor celorlalte categorii de arme, de declanşare a unor eventuale operaţiuni ofensive după scenarii care să ducă la incapacitarea cât mai completă a inamicului şi controlul populaţiei civile. Aprobarea atacului nuclear este o procedură de maximă urgenţă, nimeni nu mai are timp de evaluări suplimentare sau de discuţii la nivelul lanţului de comandă. Este procedură de maximă urgenţă în care fiecare minut contează. Experţii militari spun că singura situaţie în care un dubiu ar putea să apară este aceea în care, pentru a fundamenta un impeachment, membrii cabinetului s-ar fi pronunţat în majoritate favorabil, invocând probleme de sănătate mintală ale preşedintelui. De aici şi presiunea continuă ca Trump să demisioneze de bunăvoie. Scrie Pelosi în misiva respectivă:

„În urmă cu aproape cincizeci de ani, după ani de zile în care l-au acceptat pe preşedintele lor necinstit, republicanii din Congres i-au spus în cele din urmă preşedintelui Nixon că este timpul să plece. Să-şi părăsească biroul imediat. Dacă preşedintele nu renunţă la funcţie imediat şi de bună voie, Congresul va continua acţiunea noastră".

Între timp, să sperăm că valiza neagră cu coduri nucleare („mingea de fotbal“, foto) nu va fi deschisă de Trump. Ce găseşte înăuntru? Black Book în versiune completă de 75 de pagini şi o versiune simplificată unde sunt explicate diversele scenarii de atac nuclear, cu alegerea de ţinte însoţite de cifrele corespunzătoare de introdus în computer, lista bunkerelor securizate pentru preşedinte şi familia sa, apoi 10 magini de instrucţiuni pentru declanşarea procedurilor de lansare. Plus „biscuitul“, un carton plastifiat unde este înscris codul de autentificare generat de NSA care permite verificarea faptului că într-adevăr preşedintele este cel care a dat ordinul. Există şi alţi câţiva înalţi demnitar care au un cod pe „biscuit“ şi pot îndeplini rolul de „a doua cheie de siguranţă“. De unde numele de „mingea de fotbal“? Răspunsul l-a dat Robert MacNamara (fost Secretar pentru apărare în preşedinţiile Kennedy şi Johnson) care a spus că primul plan secret de lovituri nucleare se numea „Drop Kik“, procedură folosită în fotbalul american.

Ce se petrece acum nu este doar foarte grav pentru America, ameninţând propria ordine constituţională, ci are o relevanţă specifică pentru toţi aliaţii din zona euro-atlantică şi, chiar dacă ai noştri tac din gură cum ne-am obişnuit, problema se repercutează asupra a ce înseamnă sistemele de control, asigurare şi reasigurare în NATO şi al ţărilor unde sunt depozitate arme nucleare sau care adăpostesc lansatoare pe care pot fi lansate asemenea atacuri.

În fine, la acest mod exploziv, revine discuţia cu valoare de securitate naţională şi nu numai, privind impunerea unor foarte severe obligaţii constituţionale în ce priveşte consituirea unor echipe multidisciplinare pentru constatarea şi certificarea sănătăţii prezidenţiale şi a principalilor operatori militari. Cu buletine de sănătate detaliate, accesibile public.

Dar asta e altă discuţie, pentru o altă lume, cu alţi preşedinţi.

P.S. Discuţia asta nu-i de joacă. Iar codurile de acces nucleare pot fi activate nu numai de o „personalitate dezechilibrată“, cum zice doamna Pelosi. Pot fi pur şi simplu rătăcite, într-un  moment de mare emoţie, cum a făcut-o preşedintele Mitterand care, ajuns acasă după ziua preluării funcţiei prezidenţiale de la Valery Giscard d'Estaigng, a trimis costumul la curăţat. Conform propriilor mărturisiri, a doua zi dimineaţa, imediat după ce fusese preluat coşul de rufe pentru a fi dus la curăţătorie, şi-a dat seama că, de oboseală, de emoţie, luase lănţişorul pe care era gravat codul şi-l uitase în buzunar. Imediat a transmis un motociclist să-l recupereze şi acesta l-a găsit chiar înainte ca haina să fie pusă în maşină. I l-a adus, iar Mitterand l-a pus la gât de unde nu avea să-l scoată decât înaintea ceremoniei de predare a puterii. O istorie oarecum similară s-a petrecut (de două ori) în cazul preşedintelui Bill Clinton.