Ultimele știri ⏱️Alegeri prezidențiale 2024 Alegeri parlamentare 2024 România alege Război în Ucraina Război în Israel Istoria zilei Alegeri în SUA

Să ai 18 ani şi să trebuiască să-ţi „aperi patria“ (sau, şi mai rău, să fii trimis să ataci o ţară străină)

0

Publicat: 02.03.2022 13:02

Ultima actualizare: 02.08.2022 08:21

Sper să nu se vorbească, în cărţile de istorie (dacă vor mai exista), despre „bătălia pentru Kiev“ ca despre marile bătălii ale celui de-al doilea război mondial.

Toate imaginile astea cu convoaie militare, şi situaţia în sine, mi-au reamintit de perioada de armată, aşa-numitul „stagiu militar obligatoriu“, efectuat de mine pe vremea comunismului. Nu întâmplător fac această asociere, pentru că o analiză a ceea ce am văzut şi trăit atunci, la 18 ani, ne poate spune totul despre „eterna şi fascinanta Rusie“.

Întâmplător sau nu, am făcut la un regiment de rachete, şi pe vremea aceea noi, România, eram echipaţi cu o astfel de tehnică rusă/sovietică. Mai mult, divizioanele pe care le pregăteam noi, mă refer la cabina mea, au mers, în vară, la trageri propriu-zise cu rachete în Uniunea Sovietică, într-un poligon de pe lângă Marea Caspică; dacă nu ar fi trebuit să rămânem pe loc, la ţărmul azuriu al mării, pentru a pregăti următorul regiment – minunaţii „băieţi de la Braşov“ (sau „adolescenţii din Braşov“, cum le zicea Pericle Martinescu, nu ştiu de ce fac această asociaţie tocmai acum), nu ştiu dacă o să mă mai întâlnesc vreodată cu vreunul din ei, deşi viaţa este lungă şi imprevizibilă –, aş fi mers şi eu cu ei.

Mussolini, Hitler, Putin – marii „fanfaroni“ ai istoriei

Aşa că, văzând convoaiele lui Putin cu tehnică militară, mi-am amintit de anii aceia, de armată şi de viaţa în comunism, pentru că mi s-a părut a fi fix ACEEAŞI tehnică (mă refer la aspect şi atitudinea degajată, nu propriu-zis la tipurile de arme şi armament). Aceleaşi camione militare, deplasându-se ca melcul, şi aceleaşi tancuri rablagite (iarăşi, mă refer la aspectul figurat). Şi, mai ales, aceeaşi lipsă de EFICIENŢĂ şi aceeaşi fanfaronadă, care sunt ceea ce i-a pierdut, i-a făcut să piardă, şi pe comunişti, şi pe sovietici, şi iată, până la urmă, pe întreg Imperiul Rus, la al cărui final e posibil să asistăm acum (decizia pripită şi iresponsabilă a lui Putin va duce la separarea definitivă de Rusia a Ucrainei şi, posibil, printr-o „reacţie în lanţ“, a celorlalte republici ex-sovietice, precum şi a Rusiei faţă de restul lumii, de aceea dictatorul nu mai poate da acum înapoi şi va merge până la capăt, afundându-se, ca şi Hitler, în neantul propriei iresponsabilităţi şi al propriilor decizii aberante; „dincolo de sferele umanului”, ale regnului uman, sfârşitul oricărui dictator, cum scriam odată).

„15 minute v-au trebuit? Ce vă veţi face – ce NE vom face – când duşmanul, FASCIŞTII, vă va ataca patria?“, ne perora, câteodată, câte un ofiţer de serviciu lipsit de somn, care ne dădea alarma şi ne strângea, în faţa „comenduirii“, cu ochii cârpiţi de trezirea bruscă din somn şi cu arma strânsă bine la piept. Pe vremea aceea, duşmanul nostru, „fasciştii“, erau Occidentul şi americanii. Aceiaşi „fascişti“ despre care vorbeşte acum Putin, cu „denazificarea“ lui, arătând cu degetul spre Ucraina şi conducerea de la Kiev (şi ucrainenii, însă, îi numesc pe agresori tot „fascişti“, pentru că participă, totuşi, la aceeaşi cultură comună, ex-sovietică, rezultată din teribilul WWII, când împreună, ca membri ai „legendarei“ Armate Roşii, au înfipt steagul pe Reichstagul din Berlin – „Marele Război pentru Apărarea Patriei“, cum îi spun ei).

„E pericoloso sporgersi“, de Nae Caranfil, cel mai bun film despre armata în comunism făcut vreodată. Cu Florin Călinescu, în rolul unui ofiţer de genul celui despre care vorbesc mai sus

Alte „amintiri din Epoca de Aur“ – zisă şi „Nicolae Ceauşescu“

PS: Nici hainele nu stăteau bine pe noi, iniţial. Câteva zile, până când am învăţat să mergem la magazie şi să ni le schimbăm, arătam ca nişte copii „de pripas“, ai nimănui. Prima noapte de armată (vorba lui Camil Petrescu, oricum nu ştiu câţi făcuserăm dragoste cu o noapte înainte, eram totuşi nişte copii) ne-am petrecut-o cosând petliţele la gulerul mantalelor şi înfigându-ne „cucul“ (o emblemă metalică, ştanţată cu stema Republicii Socialiste România, pentru cine nu ştie) în bonete (era posibil ca acestuia să-i lipsească unul dintre „picioruşe“, şi-atuncea stătea şui, „ca dracu’“).

Ultima clipă de dragoste, înaintea plecării pe front, la război? Dictatori şi oameni politici aşa-zis onorabili, lăsaţi tinerii să facă dragoste şi să facă copii, nu îi mai trimiteţi să se omoare unii pe alţii.

Deliberat, acestea ne-au fost date separat, pentru ca să dormim foarte puţin şi dimineaţa următoare să fim rupţi de somn – de fapt, să ne obişnuim încet-încet cu restricţiile şi cu privaţiunile, cu „viaţa nouă“ (apropo de bonete, spre deosebire de armata americană şi de ce mai vedeam şi noi prin filme, era complet interzis să saluţi un superior cu capul descoperit, uitând să-ţi pui repede boneta sau căciula pe cap, dacă nu o aveai; se spunea că-l bagi pe ofiţerul respectiv, pentru care se ceruse „Atenţiune“, în „p... mă-sii“, şi acesta, sau pur şi simplu un soldat sau gradat de ciclul II, şi ei ne erau „superiori“, dacă nu avea ce face, mai şi reacţiona, făcând pe hâtrul: „Ce faci, mă, mă bagi în ..., ce-ai cu mama?“).

Instrucţie „cu masca pe figură“

Măştile de gaze care ni se înmânau nu aveau filtrele absolut necesare (iarăşi deliberat, cred), totuşi eram puşi să executăm ture de alergare pe întreg perimetrul terenului de instrucţie, destul de întins, „cu masca pe figură“, până nu mai puteam să respirăm şi abandonam „lupta“. Inutil să mai spun că, în luna şi jumătate, parcă, de instrucţie până la depunerea jurământului, nu am învăţat absolut nimic (fusesem „ataşat“ unui pluton de transmisionişti, aflat în sediul regimentului, până să pot fi trimis pe cabina mea, unde fusesem repartizat, aflată aceasta într-un divizion de rachete), aşa că am depus jurământul (faţă de Patria socialistă, atenţie; nu mai ţin minte dacă era menţionat şi dictatorul Ceauşescu în el), în realitate, în calitate de „soldat neinstruit“.

Armata lui Putin este formată din copii de 18-20 de ani, ca şi cea a lui Hitler din ultima fază. Nimeni nu are nici o vină pentru acest război în care s-a trezit fără ştirea şi dorinţa sa, decât dictatorii şi oamenii politici din ambele tabere.

Cea mai tare şi stupidă fază pe care mi-o amintesc (şi nu o voi putea uita niciodată) – apropo de lipsa de eficienţă de care vorbeam – este că puştile (care trebuiau scoase în fiecare dimineaţă la aşa-numitul „raport“, când strigam toţi „soldăţeii“ în cor „să trăiţi, tovarăşe X sau Y“, depinde care era cel mai-cel mai în grad ofiţer în faţa căruia dădeam raportul), aşadar puştile, armele din dotare se amestecau în fiecare dimineaţă la rastel (pentru că era un rastel circular, nu la perete, cu locaş fix, cum vezi în filme), şi dura minute întregi până o căutai şi o găseai pe a ta.

Grea luptă cu „fasciştii“

Cum spuneam, câteodată, câte un ofiţer de serviciu care nu avea somn se apuca să ne dea ALARMA şi să ne trezească în zgomot de sirene din somn. Şi bâjbâiai prin întuneric minute întregi până să îţi găseşti ARMA. Pentru că era complet INTERZIS să pui mâna pe arma altcuiva; fiecare pistolet Kalaşnikov, sau cum se numea (observaţi că tot rusesc), avea un număr de serie ştanţat pe el, pe care trebuia să-l distingi într-o buluceală şi îmbulzeală generală. Care ajungea primul şi ţinea minte cam pe unde şi-a pus arma avea noroc. Restul armelor cădeau, una peste alta, pe lângă rastelul circular.

“Make love, not war”

Şi acum am în faţa ochilor, de parcă ar fi fost ieri, acest „covor“ de arme, de puşti căzute pe jos, una peste alta, în dulapul metalic în care erau păstrate, depozitate – şi cum noi le luam, una câte una, la „cercetat“. Când în sfârşit ajungeam, unul câte unul, în faţa comandamentului, unde era locul de adunare, ăla ne ţinea o scurtă peroraţie: „15 minute?“ (teoretic, trebuia să fii gata în câteva minute, nu mai ştiu câte: îmbrăcat, în bocanci şi cu arma la piept). „Ce vă veţi face când duşmanul vă va ataca patria?“. Pe vremea aceea, duşmanul nostru era Occidentul. Cum am spus mai sus, această lipsă de EFICIENŢĂ şi această fanfaronadă i-a pierdut şi pe comunişti, şi pe RUŞI.

„Apocalipsul acum“ – cel mai bun film de război şi, până la urmă, „esenţa“ oricărui război

PPS: Am mai avut această intuiţie, a Rusiei ca reprezentantă „supravieţuitoare“, a spiritului comunist, totalitar, şi războinic, din moment ce în octombrie 2018, imediat după ce am văzut extraordinarul film „Donbass“ al regizorului ucrainean Serghei Lozniţa, am scris: „Categoric, «Donbass» al lui Сергей Лозница (Sergei Loznitsa) este filmul care-ar trebui distribuit în cinematografe prin Les Films de Cannes a Bucarest, poate ne trezeşte. «Personajele», de altfel, se află doar la câteva sute de kilometri de noi. «Donbass» mi-a reamintit de anii de armată (aveam 18 ani), de acel timp în care (similar războiului) legile şi regulile sunt abolite, pentru a fi înlocuite cu alte legi, mai primare, mai instinctuale, mai «masculine». Bruma de civilizaţie este suspendată, iar în locul ei apar regulile derivate din instincte şi din răul care zace-n fiecare din noi. Loznitsa te face să simţi, pe cât posibil, ce înseamnă războiul (de uzură) în 2018 şi să înţelegi că asta ne paşte, în era Putin, pe toţi, nimeni nu este, în mod sigur, «la adăpost».“

Citeşte şi: