Într-adevăr, după ce şi-a epuizat propriile resurse de a determina conflicte ce reclamă intervenţie internaţională şi, fireşte, consultarea sa şi implicarea în formulele de pace, Rusia a migrat spre utilizarea conflictelor existente, cel mai vizibil fiind cel din Coreea de Nord, dar şi complicatele conflicte din Orientul Mijlociu.

Şi i-a mers în primele faze ale conflictului. Recent, se pare că jocul a fost devoalat, învăţat de către ceilalţi actori din sistem, iar Rusiei lui Putin i se cere, la fiecare caz în parte, să-şi precizeze poziţia şi asumarea unei formule constructive, să pună pe masa instrumentele şi pârghiile pe care le deţine pentru a ajuta la soluţionarea conflictului, toate înainte de a se aşeza la masa şi a pretinde un statut de mare actor sau de superputere.

Noul tip de abordare şi succesiunea de iniţiative şi acţiuni ale terţilor actori au dovedit pas cu pas că Regele e gol! Rusia nu are nici pe departe instrumentele pe care le pretindea şi are tot mai puţine de adus la coşul comun al eforturilor de soluţionare a diverselor conflicte, chiar dacă are multe de adus unei distrugeri a oricărei initiative de pace, ruperii acordurilor în curs de obţinere sau aţâţării părţilor să continue conflictul.

Ultima perioadă a dezvăluit şi dificultăţile armatei ruse de a asigura numărul dorit de oameni sub uniformă, în special din cauza plăţilor, aventurilor militariste şi neasumării morţilor, răniţilor şi prizonierilor în diferitele confruntări hibride, dar şi demografiei. I se adaugă dezvăluirile nominale făcute de către SBU, serviciul de informaţii ucrainean, despre mercenarii şi armata privată a lui Putin care funcţionează în Donbas şi Siria, cu tot trecutul şi baza legală, fiind identificaţi nominal un număr mare de mercenari, primii 150 fiind expuşi public joi. Rezultatul e de impact, fiecare persoană putând fi acuzată de agresiune şi genocid, de încălcarea drepturilor omului în regiune şi vinovăţia urmând să se stabilească în tribunale internaţionale.

Şi în Siria lucrurile nu mai sunt pe roze, odată ce a dispărut formal duşmanul Daesh, autoidentificat Stat Islamic, şi orice atac asupra opoziţiei trădează susţinerea pentru extinderea controlului teritorial al preşedintelui Bashar al Assad. Mai mult, demisia lui Saad Hariri, premierul libanez, are drept impact readucerea Hezbollah în ţară pentru a gestiona imprevizibilitatea şi lipsa de stabilitate, ba mai mult, de a controla cele 1,5 milioane de refugiaţi majoritari sunniţi, fapt ce depopulează Siria de luptători şi lasă Rusia singură lângă trupele armatei lui Assad.

În fine, nici perspectiva întâlnirii la vârf cu Donald Trump de la Summitul APEC nu arată prea bine, agenda largă şi comprehensive a Moscovei fiind restrânsă de SUA la Coreea de Nord şi capacităţile Rusiei de deconflictualizare, pe care aceasta nu prea le are, în timp ce pe temele Siria şi Ucraina abordările sunt clare, transparente şi puţin avantajoase Moscovei, deoarece Washingtonul nu oferă nimic şi nici nu pare să aibă nevoie de ceva. O situaţie ce limitează oportunităţile de câştig la masa verde ale Rusiei pe terţe spaţii.

Asta pentru că lumea s-a deşteptat, vizibil, şi nu mai dă curs potopului de vorbe şi ameninţărilor Rusiei de a arunca în aer pacea, echilibrul şi regulile pe toate meridianele.


FOTO Mediafax / Hepta / Anadolu Agency / Rostislav Netisov

Teribila armată rusă fără soldaţi: demografia şi aventurile militariste au alungat voluntarii

Armata rusă traversează momente complicate, de data asta nu din lipsă de bani sau de capabilităţi militare – sunt din plin, indiferent de vârsta armelor – ci de soldaţi. De la anunţul lui Vladimir Putin privind transformarea armatei de recruţi şi obligativitatea serviciului militar în armata de voluntari şi profesionişti, lucrurile s-au schimbat dramatic. Astfel, în ciuda fostei legi ce excludea din poziţii de prim plan pe oricine a fugit de la executarea serviciului militar, lege care stabilizase numărul recruţilor, azi limitarea recrutărilor şi migrarea în spaţiul voluntarilor a început să creeze găuri majore în forţele armate ruse.

Mai întâi, trecerea la armata de voluntari a creat reacţii la nivelul Armatei, ofiţerii superiori şi generalii dorindu-şi în continuare o armată bazată pe serviciul militar obligatoriu şi recrutare a fiecărei generaţii. Aici, cele două opţiuni au intrat în coliziune, dar opţiunea decidentului politic, Vladimir Putin, în prag de realegere ca Preşedinte, în martie 2018, a fost decisivă.

Totuşi, presa rusă, cu precădere cea militară, a relatat că există deja un raport al generalului-colonel Mihail Mizinţev către Consiliul Social al Ministerului Apărării în care se recunoaşte faptul că numărul de personal sub contract cu Armata, în 2017, a ajuns la 354.000, adică un număr cu 30.000 mai mic decât cel din anul anterior sau o pierdere de circa 9% în doar un an, potrivit numărului anunţat pentru decembrie 2016 de către Ministrul Apărării Serghei Şoygu, concomitent cu reducerea a încă 18.000 de recruţi pentru armată.

Fenomenul care intervine este multiplu: nu mai există voluntari, nu mai există demografic un contingent, o cohortă de recruţi care să susţină nivelul de ambiţie şi nevoi al Federaţiei Ruse – Armata de un million de oameni – iar în Armată, dacă adunăm numărul de soldaţi recruţi, soldaţi profesionişti şi ofiţeri, ajungem la 850.000, cu 160.000 mai puţini decât numărul anunţat de către Preşedintele Putin. La fenomen se mai adaugă renunţarea la contracte, în mod masiv, de către cei care au terminat trei ani şi suprapunerea fenomenului peste cele mai reduse numeric generaţii născute în 1999 şi după, timp de 7 ani, ale copiilor din Federaţia Rusă, problemă demografică ce a determinat, în premieră, adoptarea legii prin care Rusia acceptă mercenari străini în cadrul Forţelor sale Armate (în condiţiile în care până recent mercenariatul era considerat infracţiune gravă în Rusia). Şi dacă ar dori, Rusia nu mai are de unde să ia recruţi noi, voluntarii fug de Armată, iar mercenarii străini vin cu toate problemele din trecutul lor şi din statele de unde provin.

Pregătirea militară are deja de suferit, iar trendul e unul profund negativ, fapt care nu are drept soluţie decât menţinerea sistemului de recruţi în armată şi serviciul militar obligatoriu, cu toate neajunsurile sale, sau acceptarea unei armate care nu reflectă ambiţiile Rusiei de superputere.

Motivele esenţiale pentru care meseria de militar nu mai e atractivă în Federaţia Rusă ţin, fireşte, de nivelul de plată – soldele şi alte drepturi nu au mai crescut de 5 ani, deşi inflaţia a lovit puternic în valoarea banilor şi nivelul de trai al militarilor. Dar poate cel mai important argument pentru a părăsi Armata este trimiterea militarilor în aşa-numitele războaie secrete ale Rusiei, acolo unde au parte de riscuri majore şi nescontate, condiţii mizere şi inacceptabile, înmormântări secrete, motive ruşinoase ale deceselor comunicate familiilor, lipsa compensaţiilor pentru decese şi pentru urmaşi, refuzul Rusiei de a recunoaşte apartenenţa răniţilor, morţilor şi prizonierilor săi în terţe spaţii precum Estul Ucrainei sau Siria.

Pregătirea militară are deja de suferit, iar trendul e unul profund negativ, fapt care nu are drept soluţie decât menţinerea sistemului de recruţi în armată şi serviciul militar obligatoriu, cu toate neajunsurile sale, sau acceptarea unei armate care nu reflectă ambiţiile Rusiei de superputere, azi la 850.000 de oameni sub arme, mâine nici atât, dacă declinul e atât de impresionant cum o arată datele din ultimii ani. O armată cu mai puţini militari decât Turcia, de exemplu, care are un million de militar (a doua armată din NATO după SUA). Dar, pe termen scurt, demografia nu ajută, aşa încât Rusia îşi pune deja problema ca să compenseze lipsa de oameni din aventurile sale militariste prin recursul la rezervişti, un subiect care e tot mai probabil să iasă pe piaţă în viitorul apropiat. Rezervişti pe timp de pace.

Deja o soluţie a venit din recrutarea în Armata rusă, în Districtul Militar de Sud, a recruţilor din Crimeea şi oraşul Sevastopol, anexate în aprilie 2014 şi subiecte separate de drept ale Federaţiei Ruse. Aici, Kievul obiectează cu argumente şi perspectiva aducerii în faţa justiţiei internaţionale, susţinând că ne aflăm într-un caz clasic de încălcare a Articolului 51 al Convenţiei pentru protecţia Civililor în timpul războaielor (Convenţia a patra de la Geneva) care nu permite recrutarea de soldaţi din teritoriile ocupate, în timp ce transportarea acestora în Federaţia Rusă reprezintă o încălcare a Articolului 49 al aceleiaşi Convenţii a patra de la Geneva, subiecte ce pot constitui, în curând, obiectul unui nou dosar internaţional împotriva Rusiei.


Vladimir Putin FOTO Sputnik

Dezvăluiri dure ale SBU: Armata privată a lui Putin, trimisă în Ucraina şi Siria în războaiele ilegale

În urmă cu nici o lună, Vladimir Putin, Preşedintele Federaţiei Ruse, a emis decretul prin care acceptă formal serviciul de apărare privată cu cetăţeni străini, respectiv consacră armata de mercenari ca oficială în Rusia. Lipsa de resurse în spaţiul recruţilor, demografia scăzută, câştigurile reduse în Armată, dorinţa de a renunţa cu totul la armata de recruţi şi de a trece la armata de voluntari profesionişti au impus importul de mercenari, inclusiv la nivel legal.

Dar armata de mercenari datează de mai multă vreme în Rusia. Şi nu e vorba despre o armată privată a lui Vladimir Putin, chiar dacă acesta s-a pozat nu o dată cu operativii din compania „Wagner“, cu liderul Dmitri Utkin sau a decorat luptători ai trupelor Wagner, ci e vorba de nu mai puţin de 10 companii private de mercenari care recrutează, pregătesc şi trimit trupe în teatrele de operaţiuni ilegale, cu precădere acolo unde se manifestă războiul hibrid şi spaţiul juridic este suspendat, nu funcţionează legea şi se pot manifesta în voie toate umorile şi pornirile barbare şi macabre ale acestor profesionişti ai morţii.

La 7 octombrie, şeful Serviciului de informaţii al Ucrainei, SBU, Vasyl Hrytsak, a anunţat într-o conferinţă de presă că serviciul său a colectat date enorme şi probe potrivit cărora angajaţii Armatei ruse şi cei ai trupelor paramilitare Wagner au participat la luptele din Estul Ucrainei, la ocuparea Crimeei şi, totodată, la luptele din Siria dinainte de februarie-martie 2014 şi de după februarie 2015, când s-a încheiat bătălia pentru Debalţeve, iar trupele private au fost mutate în Siria, în apărarea lui Bashar al Assad. Este vorba despre convorbiri telefonice şi probe ce identifică nu mai puţin de 1.570 de membri ai grupului Wagner, armata privată a lui Putin, care au participat numai la luptele din Donbas.

Fidel promisiunii de a da publicităţii identităţile celor în cauză, Serviciul de informaţii ucrainean SBU a anunţat, la 2 noiembrie, în conferinţă de presă, lista cu numele şi probele primilor 150 de mercenari şi a postat pe site-ul său înregistrări audio şi probe vizând implicarea reţelei de mercenari în Estul Ucrainei. Şeful Statului Major al SBU, Ihor Huskov, a prezentat toate aceste date care vizează participarea la lupte în perioada 2014-2015. Compania Wagner a participat la invazia Crimeei, în februarie-martie 2014, la doborârea avionului de transport IL-76 deasupra Aeroportului Luhansk şi la lupta pentru capturarea nodului feroviar din Debalţeve în perioada 2014-2015.

Un soldat al Wagner a câştigat 120.000 de ruble, circa 2.000 USD, în Ucraina şi dublul acestei sume în Siria, începând din aprilie 2015.

Dmitro Utkin, proprietarul şi comandantul grupului privat militar Wagner, cel mai cunoscut din Rusia,  a fost colonel şi a luptat după intrarea în rezervă în Siria, în cadrul unui alt grup de mercenari ruşi şi străini numit Grupul Slav, în 2013. Grupul a suferit multe pierderi şi înfrângeri, iar liderii săi au fost anchetaţi şi condamnaţi la revenirea în ţară - de comanditarii lor de caracter - pentru mercenariat, considerat înfracţiune gravă în Rusia. După ce i-au utilizat, pentru că au fost perdanţi, liderii Grupului Slav au fost şi trimişi în spatele gratiilor de chiar autorităţile ruse care i-au trimis la luptă în Siria, lângă Assad.

Însă Utkin a format propria companie, Wagner, după numele compozitorului Richard Wagner, o declară chiar el, compozitorul favorit al lui Hitler, cum apare în toate relatările sale. Compania se antrenează la poligonul de la Molkino, lângă Rostov pe Don, un poligon al serviciilor de informaţii ale armatei ruse, GRU, care face parte din unitatea militară ce conţine a 10-a brigadă de trupe speciale a GRU, detaşamentele de forţe speciale 85, 95, 551, ca şi batalionul de antrenament, o companie de doctori şi administraţia bazei. Un soldat al Wagner a câştigat 120.000 de ruble, circa 2.000 USD, în Ucraina şi dublul acestei sume în Siria, începând din aprilie 2015.

Înregistrările SBU vorbesc şi despre morţi şi despre banii primiţi pentru diferite operaţiuni. 100 milioane de ruble pentru Debalţeve a primit Wagner, potrivit înregistrărilor date publicităţii, bătălie unde au murit peste 100 de operativi ai armatei private a lui Putin, între decembrie 2014-februarie 2015, în timp ce datele CITeam (organizaţia independentă Conflict Intelligence Team), care investighează pierderile Rusiei în Siria, indică decesul a cel puţin 9 mercenari Wagner din Rusia în august şi septembrie 2017, în Siria, iar în octombrie decesul a măcar doi. Aceştia sunt aduşi la Rostov pe Don în morga militară şi li se întocmesc acte de deces false, în care cauza decesului e trecută, de principiu, stop cardiac sau accident vascular cerebral, fără legătură cu rănile şi cauza reală a morţilor.

Şi e vorba despre familiile norocoase, pentru că ajung corpurile rudelor acasă, în alte cazuri nefiind aduse rămăşiţele celor dragi. Nu e asumată nicio responsabilitate pentru urmaşi. Însă datele prezentate de SBU sunt în măsură să aducă în faţa instanţelor internaţionale, om cu om, pe fiecare din luptătorii din regiunea Donbas. Fireşte, dacă supravieţuiesc luptelor din Siria, unde se află acum.


Premierul demisionar libanez Saad Hariri

Rusia, lăsată tot mai singură în Siria, după demisia premierului libanez Saad Hariri

După aşezarea cărţilor şi a taberelor, conflictul mocnit din Orientul Mijlociu între Iranul şiit şi Arabia Saudită sunnită a izbucnit. Prin intermediari, părţile se confruntau deja de ceva vreme, dar duminică Arabia Saudită a fost ţinta unei rachete a hitiţilor din Yemen, rachetă interceptată în zbor, în timp ce, în aceeaşi zi, premierul libanez sunnit Saad Hariri şi-a prezentat demisia în capitala Arabiei Saudite, declanşând o criză majoră în Liban, în tot Orientul Mijlociu, şi expunând ingerinţele şi dominaţia iraniană în regiune.

Declanşatorul conflictului deschis care se anunţă direct în Liban, între suniţi şi şiiţii miliţiei pro-iraniene Hezbollah, are multiple resorturi şi un întreg instrumentar de acţiune. Astfel, în statul sfâşiat de un război civil, în care echilibrul sunniţi-şiiţi-creştini maroniţi e garantat de Constituţiei prin postura fiecărei părţi care deţine o parte a puterii în stat – şiiţii Preşedintele Parlamentului, suniţii Premierul (de coaliţie) şi creştinii Preşedintele (acceptat de Hezbollah) – doar miliţiile şiite pro-iraniene au păstrat armele şi dublează Armata libaneză, în timp ce presează Israelul în repetate confruntări. În plus, în Liban au venit peste 1,5 milioane de refugiaţi sirieni, majoritatea sunniţi, fapt ce a afectat în mod substanţial echilibrul sectar şi situaţia economică a ţării.

Tatăl premierului a fost ucis în 2005 într-un atentat al Hezbollah comandat de Siria, care avea trupe de ocupaţie la acea vreme în Liban.

După vizita în regiune a preşedintelui American Donald Trump, care a vizitat Israelul, aliatul său, şi Arabia Saudită, cu care are numeroase elemente de parteneriat şi vânzări de arme, abordarea din Orientul Mijlociu pare să se fi schimbat în spaţiul conflictual, mai ales că lansarea crizei interne din Liban afectează capacitatea miliţiei pro-iraniene Hezbollah de a lupta şi a-l sprijini pe preşedintele Sirian Bashar Al Assad. Mai mult, conflictul declanşat de demisia lui Hariri şi de declaraţiile sale expun Iranul şi acoperă ambiguitatea constructivă prezervată de un an în această variantă, cu Saad Hariri premier.

Mai întâi, este vorba despre ameninţarea directă la adresa vieţii sale, resimţită de premier şi pentru care acuză Hezbollah. Mai mult, tatăl premierului a fost ucis în 2005 într-un atentat al Hezbollah comandat de Siria, care avea trupe de ocupaţie la acea vreme în Liban. Asasinatul a determinat retragerea trupelor siriene, dar miliţia şiită Hezbollah, considerată de SUA organizaţie teroristă, a refuzat să depună armele. Azi luptă cu precădere în Siria, iar lansarea incertitudinii sau a instabilităţii acasă, în Liban, poate bloca capacitatea acesteia de a sprijini regimul Al Assad, în timp ce expunerea publică a lui Hariri potrivit căreia Iranul domină guvernul irakian şi pe cel sirian lansează premizele confruntării directe a Teheranului şi acţiunii sale peste tot, în Orientul Mijlociu.

Teheranul, prin vocea ministrului de Externe Hossein Sheikholeslam, a respins implicarea sa în Irak, Siria sau într-o viitoare asasinare a lui Hariri, afirmând că „demisia lui Hariri a fost coordonată cu Preşedintele SUA, Donald Trump şi cu Regele saudit Mohammad bin Salman”. În mod ciudat, în înşiruire nu a apărut nicio referire la Israel, inamicul declarat al Iranului, vizat şi el de operaţiunile de încercuire de către forţele şi miliţiile şiite pro-iraniene, un stat care doreşte dispariţia statului Israel, a cărui existenţă o respinge şi o neagă de-a dreptul.

Oficialul iranian a mai lansat o săgeată către SUA şi adminsitraţia Trump, insistând asupra legăturii dintre Washington şi Daesh/ISIS. Sheikholeslam a subliniat că americanii încearcă să-şi acopere înfrângerea Daesh prin demisia lui Hariri. De fapt, afirmaţia nu are nimic logic - dacă SUA ar fi pierdut ceva, de ce trebuiau să renunţe la postura de premier în Liban pentru a mai pierde o calitate în favoarea Iranului. În fapt, a fost doar ocazia de a lipi mediatic şi imagologic SUA de Daesh-autointitulată Stat Islamic.


Vladimir Putin şi Donald Trump FOTO EPA

Putin, fără instrumente şi pârghii în Coreea de Nord în faţa Preşedintelui SUA Donald Trump, aflat în turneul ultimei şanse pentru evitarea războiului

Duminică a început turneul est-asiatic al lui Donald Trump. Presa a insistat asupra întâlnirii cu Vladimir Putin, din marja summitului APEC din Vietnam, în timp ce Moscova anunţa, prin purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, că doreşte o discuţie comprehensivă, largă şi cuprinzătoare, pe multiple teme, în timp ce recunoaştea că nu există discuţii serioase bilaterale vizând Coreea de Nord, iar Casa Albă anunţa, prin preşedintele Trump, că Rusia e importantă pentru SUA şi ar putea ajuta în criza nord-coreeană, dacă ar avea instrumente, pârghii de influenţă sau de deconflictualizare.

Preocuparea generală, pe fondul scandalului în evoluţie de la Casa Albă vizând arestările consilierilor de campanie ai lui Trump, în legătură cu ingerinţa în campanie a Rusiei şi coliziunea de interese pentru influenţarea deciziei noului preşedinte american în relaţiile cu Rusia, era cum va decurge discuţia celor doi lideri şi măsura în care sunt prevăzute deschideri sau vreun „Mare Târg“ pe Ucraina şi Siria. Însă, dacă Moscova şi-ar dori aşa ceva, în cazul Washingtonului, lucrurile sunt clare: în Ucraina orice ridicare de sancţiuni începe cu retragerea trupelor ruse şi asociate din Donbas, acolo unde trimisul special american Kurt Volker a subliniat că întregul control, precum şi responsabilitatea revine Moscovei; în Siria, după eliminarea Daesh/Stat Islamic, orice nou atac se duce exclusiv contra opoziţiei siriene de orice fel şi asta subliniază obiectivul atacurilor ruse de lărgire a frontului de control al preşedintelui Al Assad.

Dacă negocierile nu duc la rezultate convenabile şi nu determină o asigurare a SUA şi a aliaţilor săi privind liniştirea spiritelor şi eliminarea ameninţărilor nucleare venite de la Coreea de Nord, utilizarea opţiunilor militare este iminentă.

Însă tema cea mai importantă a turneului, mai puţin vehiculată şi analizată, este criza din Coreea de Nord. După lista capitalelor vizitate şi a întâlnirilor, devine clar că avem de a face cu turneul ultimei şanse, care să evite o confruntare directă cu Phenianul, la el acasă. Donald Trump a început în Japonia şi Coreea de Sud, aliaţii săi vizaţi de ameninţările nord coreene şi care trebuie reasiguraţi – inclusiv cu perspectiva amplasării armelor nucleare, după instalarea scutului anti-rachetă, ca măsură extremă de descurajare a unui atac nuclear nord-coreean. Urmează China – cu o agendă bogată, în care Coreea de Nord e în prim plan, fiind o ameninţare şi pentru China vecinătatea unui actor imprevizibil care atrage prezenţe militare de calibru în coasta Beijingului. Apoi vine summitul APEC, cu întâlnirea cu Vladimir Putin, primând pentru americani aceeaşi temă a elementelor şi aportului de deconflictualizare pe care l-au adus partenerii în speranţa evitării confruntării directe.  În fine, urmează vizita lui Trump în Filipine, un fost/actual aliat în convivenţă şi, totodată, sub presiune chineză ca urmare a disputelor teritoriale în Marea Chinei de Sud, cum e şi cazul Vietnamului însuşi, gazda summitului APEC, ca şi a multor altor state participante.

Sursele de presă au relatat despre multiplele exerciţii defensive efectuate de bombardierele strategice americane chiar deasupra Peninsulei Coreene. De altfel, planificarea opţiunilor militare alternative negocierilor şi executarea exerciţiilor ce le pregătesc au dublă întrebuinţare: pregătirea pentru o eventuală aplicare a soluţiei militare, dacă va fi comandată de către preşedintele Donald Trump, şi crearea de presiuni şi ameninţări credibile pentru a descuraja Coreea de Nord şi a ajuta la contextul negocierilor cu Phenianul; în al doilea rând, este vorba de negocieri despre care secretarul de Stat american Rex Tillerson susţine că s-ar derula pe două canale proprii ale SUA, fără contribuţiile chineze sau ruse.

Dacă negocierile nu duc la rezultate convenabile şi nu determină o asigurare a SUA şi a aliaţilor săi privind liniştirea spiritelor şi eliminarea ameninţărilor nucleare venite de la Coreea de Nord, utilizarea opţiunilor militare este iminentă. Până atunci, orice acţiune a Coreei de Nord de testare a armei nucleare e declanşator de acţiune militară. Unii experţi susţin că ar mai fi circa doi ani până la miniaturizarea bombei nucleare şi plasarea pe o purtătoare cu rază lungă de acţiune. Alţii vorbesc despre faptul că arma ar fi deja obţinută şi că ar urma doar testul. Deja sunt dispute dacă revenirea în atmosferă a rachetei balistice ar proteja încărcătura nucleară să nu explodeze din cauza căldurii la intrarea în atmosferă, în timp ce alţi experţi dau vina pe transferul tehnologic chinez şi rus către Phenian.

Disputa nu poate fi clarificată ştiinţific decât dacă se consumă un test cu armă nucleară plasată pe o purtătoare. Phenianul ameninţă de câteva săptămâni cu un asemenea test cu bombă cu hidrogen deasupra Pacificului. Depinde dacă o deţine şi are capacitatea să o folosească. Oricum, o asemenea perspectivă duce la reacţia directă a SUA, pe opţiune militară, pentru a evita orice ameninţare cu utilizarea armei nucleare în Japonia, Coreea de Sud sau Guam, dacă nu chiar direct asupra teritoriului american însuşi. Un risc pe care nici Donald Trump, nici administraţia sa nu şi-l pot asuma.