Trebuie să conferim Federaţiei Ruse statutul de „membru asociat“ al NATO

Este ceea ce sugera Malcolm Rikind, pe atunci Secretarul apărării din UK, într-un raport strict clasificat discutat de colegii săi în ianuarie 1995.

Documentul, acum declasificat, a fost dat publicităţii de către Arhivele Naţionale din Kew, West London şi este esenţial pentru a înţelege continuitatea unei dorinţe mereu reale, cel puţin a unei părţi a establisment-ului occidental, de a lansa punţi de apropiere cu Rusia, dincolo de trecutele lupte ideologie, în pregătirea a ceea ce mulţi cred că va fi totuşi posibil, adică o Europă de la Atlantic la Urali, poate cu o extensie înspre Vladivostok, completând un spaţiu al unităţii euro-asiatice.

Raportul lui Rifkind conţine un avertisment interesant şi deosebit de curajos în epocă: colapsul URSS, spunea el, a determinat “schimbări semnificative” în relaţiile dintre NATO, Rusia şi statele nou apărute pe scena politică, foste state sovietice precum şi cele ieşite din sfera comunistă. Şi mai spunea ceva, foarte aproape de remarcile atât de dure făcute de Macron înainte de summitul NATO de la Londra: Alianţa nu avea “niciun fel de idee” asupra drumului pe care avea să-l urmeze Rusia pe mai departe, a dimensiunilor pe care avea să se dezvolte.

Prim-ministrul John Major (stânga) şi Malcolm Rifkind

“Problema dificilă pe care o avem acum este cum să integrăm Rusia în Europa şi în familia occidentală a naţiunilor într-un mod realist” – se spunea în cele 10 pagini ale Raportul Rifkind care sintetiza un tip de abordare care, acum, revine în actualitate în contextul discuţiei despre dispariţia treptată a vechilor “asigurări şi reasigurări de securitate” pe care se bazează ţările din Alianţă. În Raport era prezentată aceată variantă de lucru:

“O soluţie posibilă ar putea fi crearea noii categorii de Membru asociat al NATO. Un asemenea statut nu ar invalida Art.5 şi nici prezenţa în Comitetul militar al NATO sau un drept de veto din partea Rusiei şi nici nuva schimba nicidecum esenţa NATO. Cu toate acestea, va conferi Rusiei un statut formal în cadrul NATO şi i-ar permite, de drept, să asistela reuniunile ministeriale cât şi la alte reuniuni şi va încuraja o convergenţă graduală şi armonizare a politicilor, doctrinelor şi practicilor”. 

Oricum, spunea Riflind, un statut de membru plin conferit Rusiei ar fi ceva absolulut imposibil deoarece “ar avea consecinţa absurdă ca Occidentul să vină în sprijinul Rusiei an cazul unor posibile viitoare conflicte în care ea să fie implicată, spre exemplu cu China”. Dar meritul unui asemenea demers, se spunea în document, era că, astfel, se permitea ca “extinderea NATO să se desfăşoare fără resentimente şi acţiuni de retaliere” şi putea fi extins către unele dintre fostele republici sovietice, “ţări ca Ucraina, Statele Baltice, Belarus şi Moldova au nevoie ca statutul lor internaţional să fie întărit pentru a nu fi readuse în îmbrăţişarea Moscovei”. Ideea de bază era evitarea apariţiei unui climat de neîncredere şi tensiuni care să crească pe măsură ce în NATO apăreau noi membri:

“Cel mai important lucru, ar oferi astfel un cadru acceptabil care să permită extinderea să continue fără resentimente şi acţiuni de retaliere...Ar trebui să facem din Rusia un membru normal al familiei noastre occidentale. Trebuie să-l ajutăm pe Elţîn să facă din Rusia o ţară mai europeană”

Raportul Rifkind

Majoritatea membrilor cabinetului britanic nu au fost de acord cu ideea şi subiectul a fost închis. Adică oarecum închis deoarece dorinţa de a avea relaţii normale cu Rusia a fost şi a rămas unul dintre principiile cărora NATO a rămas fidelă până în ziua de azi. Chiar dacă perspectiva despre care vorbea Rifkind nu s-a realizat, a existat totuşi o instituţie strategică esenţială, Consiliul NATO-Rusia care, până în 2014, a permis organizarea unor întâlniri politice şi militare la nivel foarte înalt, fiind canalul permanent de detensionare care a funcţionat până la evenimentele din Ucraina.

O parte dintre sugestiile din Raportul Rifkind au fost prelucrate şi reasamblate de către negociatorii următoarelor procese de extindere (NATO şi UE) sub denumirea de “ţări candidate” şi au existat protocoale de asociere semnate cu UE în perioada fazei intermediare care duce spre un posibil statut de membru cu drepturi depline. Şi, dacă vă amintiţi, acel statutu de “asociere” invocat de Rifkind a fost reluat ca propunere pe care o diverşi şefi de state şi prim miniştri o susţineau în ultima perioadă pentru a regla atât de dificila relaţie cu Turcia, veşnicul stat candidat pe care nimeni nu-l vrea în totuşi UE.  

Există însă o frază în acest Raport Rifkind care este perfect actuală şi în contextul de acum:

Rusia rămâne un actor enorm geopolitc cu o mare putere militară...ar trebui tratată în funcţie de puterea sa destructivă...nu este foarte clar dacă va deveni o societate deschisă sau se va reîntoarce la un autoritarism închis.

Nu cred că discuţia generală are perspective total închise. În acest sens, imediat după ce în Ucraina s-au înregistrat primele evenimente pozitive majore care au confirmat succesul medierii europene (schimbul de prizonieri în conformitate cu Declaraţia de la Paris a reuniunii în formatul Normandia), s-au pus preventiv în mişcare mecanisme complexe şi delicate, cele blocate după invadarea Crimeei. Secretarul general al NATO transmis un mesaj interesant, în sensul că va merge la Moscova atunci când timpul va fi potrivit, evident aşteptând rezultatele întâlnirilor care au loc acum între echipele de negociatori care pregătesc al doilea Summit de la Paris privind Ucraina. Poate, cum spun unele surse, dorind eventual să combine două tipuri de acţiuni de echilibru în zonele de interes imediat ale Alianţei şi UE: în primul rând Ucriana (un acord de pace aici fiind precedent pentru conflictele îngheţate din R.Moldova şi Georgia în primul rând), dar urmărind şi rezultatele negocierilor intensive în privinţa Libiei, ţară esenţială pentru responsabilităţile NATO post-conflict şi unde Rusia va avea un cuvânt decisiv de spus, exact ca şi în Orientul Apropiat.

În acest context, jocurile sunt deschise, aşa cum este deschis acum, înspre orizonturi de pace sau, dimpotrivă, de conflict extins, situaţia din zonele centrală şi de est ale Mediteranei, Maghreb, Orientul Apropiat şi cea din Afganistanul redat talibanilor în viitorul apropiat.

Unele surse spun ca acesta este tipul de dialog pe care Europa, pe toate canalele, încearcă să-l redeschidă acum cu Rusia în speranţa că Moscova va descifra corect acest semnal ca unul de construcţie logică şi nu unul de permanentă ostilitate.