Summitul NATO de la Varşovia: principalele provocări ale Alianţei

În perioada 8-9 iulie 2016, Varşovia va găzdui Summitul NATO în ciuda unor relatări ale mediei internaţionale conform cărora capitala Poloniei ar fi putut pierde  acest statut în dauna unui stat baltic.

Trebuie să remarcăm aici acuzele adresate noului regim politic de la Varşovia suspectat nu de puţine ori că subminează valorile şi principiul statului de drept, în timp ce, privind către Ankara observăm că astfel de abuzuri sunt mult mai vizibile, context în care ar trebui să ne întrebăm cum va evolua axa Turcia-România - Polonia şi cât de vulnerabilă va fi ea în faţa războiului hibrid.

Conform declaraţiilor venite din partea mai multor oficiali ai Alianţei, acest nou tip de conflict tinde să ameninţe cu precădere zona baltică, acolo unde securitatea societală a acestor state nu este una consolidată, motiv pentru care NATO trebuie să găsească modalităţi eficiente de prevenire şi contracarare, întărind printre altele sistemul de intelligence şi capacităţile de apărare cibernetică ale membrilor săi.

Totodată, dosarul georgian va reprezenta o altă provocare pentru NATO. În ciuda declaraţiilor oficiale venite de la Tbilisi, printre care şi cea a premierului Giorgi Kvirikashvili, care cu ocazia Forumului NATO-Georgia, din data de 4 aprilie, declara cu fermitate că ţara sa doreşte un mesaj „clar” privind viitorul său ca stat membru, este greu ca acest scenariu să devină unul viabil în viitorii ani, ţinând cont de conflictele din Abhazia şi Osetia precum şi de percepţiile de securitate ale Federaţiei Ruse.

În acest sens vin şi declaraţiile lui Alexander Grushko, reprezentantul permanent al Rusiei la NATO, care consideră că o eventuală admitere a Georgiei şi Ucrainei în cadrul acestei organizaţii ar arunca întreaga Europă într-un conflict adânc.

Contrabalansând situaţia, în dorinţa de a menţine Georgia în afara influneţei Federaţiei Ruse şi fără a stârni reacţii directe din partea Moscovei, NATO cel mai probabil se va axa pe efectuarea unor exerciţii militare comune cu statul georgian, oferind în acelaşi timp suport pentru dezvoltarea capacităţilor militare, inclusiv prin dezvoltarea unui sistem anti-aerian.   

O altă provocare este dată de asigurarea flancului sudic, acolo unde criza migranţilor ridică noi provocări de securitate, cu atât mai mult cu cât gruparea Stat Islamic foloseşte lupi singuratici în efectuarea unor atentate teroriste pe continentul european. Implicit, Libia devine un punct de interes, atât ca urmare a poziţiei sale geografice, ce o transformă într-un punct cheie privind migraţia din Africa către Uniunea Europeană, cât şi ca urmare a riscului de transformare a acestei ţări într-un hub al terorismului internaţional.

Adâncită într-un război civil după Primăvara Arabă, Libia este divizată în prezent etnico-politic între două guverne ce îşi asumă legitimitatea de a conduce statul. În consecinţă, la Tripoli se află un guvern condus de către mai multe miliţii jihadiste, în timp ce la Tobruk se regăseşte un guvern secular, recunoscut oficial de către ONU. Pe acest fond, profitând de vidul de securitate creat, gruparea Stat Islamic au reuşit să cucerească mai multe zone de pe coasta mediteraneeană, încercând să avanseze către câmpurile petroliere din zona Benghazi.

Occidentul a încercat, fără succes până în prezent, medierea dintre Tripoli şi Tobruk, eşec ce a determinat intervenţia militară a  trupelor speciale franceze  pentru a apăra zona petrolieră, în timp ce SUA a efectuat mai multe atacuri cu dronă împotriva  islamiştilor. Italia la rândul său s-a alăturat campaniei, punând la dispoziţia americanilor baza sa militară din Sicilia.

Situaţia din Libia a fost recent dezbătută şi la Casa Albă, în data de 4 aprilie, cu ocazia unei întrevederi dintre Barack Obama şi Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg, cei doi convenind asupra rolului pe care Alianţa îl poate avea în gestionarea situaţiei din Libia. Sigur, iniţial se ia în calcul ca NATO să ofere asistenţă militară unui eventual guvern de uniune naţională, însă intervenţia militară a Alianţei, sau a unora dintre membrii săi, nu este un scenariu ce poate fi exclus pe termen mediu şi lung.

Nu în cele din urmă, Summitul de la Varşovia ar trebui să  stabilească premizele unei noi politici nucleare, prin descurajarea oricărei ameninţări de acest tip la adresa securităţii statelor membre precum şi găsirea unor instrumente pentru a stopa proliferarea armelor atomice.