Reuniunea Celor Trei Mări de la Varşovia, Discursul lui Donald Trump în faţa populaţiei Poloniei, reuniunea G20 de la Hamburg şi numeroasele întâlniri bilaterale ale liderilor lumii, toate au generat o perspectivă care va fi decantată în timp. Am urmărit cu atenţie toate aceste evoluţii, transcripturi, comentarii, critici, în încercarea de a pune cap la cap elementele acestor perspective pentru lumea de mâine şi abordările necesare României.

Un Trump mesianic, conservator şi profund republican a lansat la Varşovia parteneriatul SUA-Europa de Est pentru Apărarea Vestului faţă de duşmanii interni şi externi. Componentele au fost relevate de discursul său în Piaţa Mare în faţa publicului polonez, dar şi de susţinerea sa şi declaraţiile din cadrul Summitului celor Trei Mări de la Varşovia. O etapă care a precedat vizita sa la Hamburg, participarea la G20 şi setul de întâlniri bilaterale din care cea cu Preşedintele Putin a fost de prim plan, dar care a acoperit altele cel puţin la fel de importante, cu preşedintele Chinei, Xi, cu cancelarul german Angela Merkel, dar şi alte întâlniri între mai marii lumii.

Lumea s-a schimbat dramatic săptămâna trecută, când Coreea de Nord a lansat prima sa rachetă intercontinentală, capabilă să atingă Statele Unite. Este vorba despre un salt tehnologic enorm al Phenianului, odată ce vorbim despre un stat care are capacitatea nucleară, chiar dacă încă nu a reuşit miniaturizarea şi montarea pe o rachetă a încărcăturii nucleare. Mai sunt şi alte detalii tehnice de soluţionat, dar deja vorbim de un termen de doar câteva luni până când o rachetă intercontinentală cu încărcătură nucleară va fi la dispoziţia lui Kim Jong-un.

Dacă ridicarea sancţiunilor Rusiei sau declanşarea unui război e mult limitată astăzi pentru şeful executivului american, nu acelaşi lucru se întâmplă cu celelalte discuţii la vârf şi pertractări.

Totuşi, preşedintele SUA nu este deloc liniştit şi revine în ţară în mijlocul aceleiaşi controverse a lipsei fundamentale de încredere nu numai a oponenţilor politici democraţi, dar şi a unei vaste majorităţi a propriului partid în capacitatea sa de a gestiona treburile lumii, faţă de înclinaţia sa tranzacţionistă şi de multiplele relaţii ale apropiaţilor săi, a staff-ului electoral, consilierilor prezidenţiali şi chiar ale sale personală cu Rusia lui Putin. De aceea, şi Congresul American a limitat drastic capacitatea sa de mişcare pe dimensiunile legate de politica externă, de Apărare şi Securitate, obligând ca toate deciziile să treacă anterior printr-un etaj de validare al Congresului.

Şi dacă ridicarea sancţiunilor Rusiei sau declanşarea unui război e mult limitată astăzi pentru şeful executivului american, nu acelaşi lucru se întâmplă cu celelalte discuţii la vârf şi pertractări, cum au fost şi cele aferente discuţiilor bilaterale cu Vladimir Putin, acolo unde nu s-au regăsit ambasadorul SUA sau consilierul pe Securitate naţională, ci doar un cerc restrâns de oficiali, deşi convorbirea a durat mai bine de două ore. Suficient pentru a ridica, prin ermetism şi lipsă de transparenţă, numeroase preocupări ale partenerilor americani, cu precădere ale Ucrainei, spaţiul în care secretarul de Stat Tillerson s-a grăbit să zboare a doua zi, pentru a calma temerile statului care protejează astăzi frontiera de Est a Occidentului.


Reuniunea NATO de la Bruxelles FOTO presidency.ro

Parteneriatul SUA-Europa de Est pentru Apărarea Vestului faţă de duşmanii interni şi externi

Relevanţa discursului de la Varşovia a fost una egal importantă pentru lumea de mâine precum cea de pe peluza Casei Albe cu Preşedintele României, Klaus Iohannis, sau cea din biroul vicepreşedintelui Pence cu Preşedintele Ucrainei, Petro Poroşenko. Într-adevăr, şi la nivel simbolic, şi la nivel de substanţă, establishmentul american actual îşi desenează instrumentarul de politică externă şi de securitate pe linii conservatoare, dar şi pe cele de continuitate şi cele de poziţionare în perspectiva negocierilor la nivelul următor cu liderii statelor mari din Vestul Europei şi cu Rusia.

Esenţa mesajului lui Donald Trump a fost al unei misiuni profunde pe care o împărtăşeşte cu statele Centrului şi Estului Europei, care se află la frontiera Occidentului. Un Occident marcat de linii definitorii ce pleacă de la comunalitatea valorilor şi principiilor – democraţie, libertate, stat de drept – trece prin chestiuni profunde identitare – cultură, civilizaţie, religie, credinţă, dezvoltare, ba chiar putere şi dominaţie – şi care trebuie apărat de duşmani externi şi interni deopotrivă. Atât la Est, cât şi la Sud, cu referinţe egale la Rusia, la eroismul şi rezistenţa acestei părţi a Europei în faţa sistemului comunist uniformizant şi dominant, dar şi împotriva Islamului radical, a terorismului, dar şi a duşmanului intern perceput de liderul american - al deschiderii societăţii şi extremei toleranţe, care ar fi slăbit Occidentul şi capacitatea sa de apărare.

Mesajul are deplina putere a asumării unei misiuni superioare a parteneriatului SUA-Europa Centrală şi de Est pe linii care divid intern Occidentul de astăzi.

Discursul, numit de unii comentatori chiar „Noul Pact de la Varşovia”, vorbeşte despre aceste linii de apărare a unui Occident ca citadelă asediată, cu frontiere concrete sub presiune, dar şi despre un Occident sub asaltul intern al unor ideologii penetrante care alterează tradiţia, cultura şi credinţa, civilizaţia occidentală. Nu mai vorbim despre discursul lui Kennedy la Berlin sau al lui Ronald Reagan la prăbuşirea Zidului, ci despre un discurs susţinut ceva mai la Est, dar cu reverberaţii şi în noua viziune a existenţei duşmanului interior. Trump vorbeşte despre voinţa, dorinţă, forţa, de a apăra şi mental poporul, „cetăţenii noştri”, de menţine hotărârea apărării valorilor Occidentului şi faţă de „duşmanul intern”, desenat ca sistem excesiv dizolvant, tolerant, permisiv, care a şubrezit voinţa şi capacitatea de a apăra propria casă, proprii cetăţeni. Rostit la Varşovia, în casa conservatorismului european, cu note nu rareori anti-liberale, mesajul are deplina putere a asumării unei misiuni superioare a parteneriatului SUA-Europa Centrală şi de Est pe linii care divid intern Occidentul de astăzi.

Nu mai vorbim nici de Noua Europă a lui Rumsfeld, pentru că duşmanul nu e dincolo de frontiere exclusiv, se află în Est şi-n Orient (Rusia şi Islamul), dar e şi în interior, printre noi, şi se reflectă în abordările şi influenţele suferite de unele guvernări deschise şi liberale din Vest. Donald Trump, înaintea marilor negocieri cu Rusia, China, Franţa, Germania şi Bruxelles-ul, şi-a creat şi a marcat un parteneriat, un Acord mai mic cu această regiune de frontieră, care presupune apărarea comună, parteneriatul întărit şi susţinerea pe terţe teatre de operaţiuni. El precede propunerea reînnoită a unui Mare Acord transatlantic cu Europa Continentală, de această dată, cu Vestul Europei, pentru a investi în propria apărare şi a continua apărarea Vestului împreună, dar un Vest cu valori comune şi identitate clar stabilită şi apreciată.

Nou schiţata viitoare Doctrină Trump obligă la evaluări, clarificări şi poziţionări ale Vestului Europei, ale Rusiei, lumii întregi, dar şi ale României.

Componenta economică, strategică, de apărare care a rezultat la summitul celor Trei Mări este un şah dat deopotrivă unor regimuri şi guverne occidentale cu care urma să negocieze a doua zi la Hamburg, cât şi la adresa Rusiei, de asemenea cap de afiş în negocieri bilaterale. Înarmat cu un asemenea acord de eliberare a constrângerilor economice şi energetice ale Europei Centrale şi de Est, cu cea mai bună tehnologie şi cele mai puternice arme americane disponibile, cu prima livrare de gaz natural lichefiat neînsoţită de condiţii politice şi constrângeri, Donald Trump şi-a construit o poziţie de forţă cu care a păşit la negocierile de a doua zi în reformarea Vestului după noile linii ale credinţelor sale legate de nevoia coeziunii şi a coerenţei abordărilor, dar şi a unei purităţi civilizaţionale şi a redeşteptării percepţiilor Vestului European, pe linii care limitează, nuanţează şi raţionalizează toleranţa şi abordările considerate corecte politic, dar nerealiste, ale liberalismului clasic european. Iar nou schiţata viitoare Doctrină Trump obligă la evaluări, clarificări şi poziţionări ale Vestului Europei, ale Rusiei, lumii întregi, dar şi ale României.


Vladimir Putin şi Donald Trump FOTO AFP

Reuniunea Trump-Putin de la Hamburg: Confuzie, ambiguitate, tranzacţionism în spatele uşilor închise

Evident, cea mai importantă şi mai aşteptată întâlnire a fost cea între Donald Trump şi Vladimir Putin. Dominată de confuzia dacă e sau nu prima întâlnire între cei doi preşedinţi de când sunt în mandat sau în timpul acestei vieţi, reuniunea a fost precedată de elemente divergente de aprecieri ale perspectivelor. Mai întâi, la nivelul secretarului de Stat Tillerson şi a vizitei sale la Moscova, agenda era foarte goală şi ameninţată de divergenţe majore. Reuniunea se încheiase cu căutarea unor teme mici de dialog care să pregătească abordările temelor mari, cu divergenţe evidente. La Washington, reuniunea a fost la fel de neconvingătoare, încheiată cu exfiltrarea pozelor lui Lavrov şi ambasadorului rus în Biroul Oval şi cu un optimism excesiv afişat artificial de către experimentatul şef al diplomaţiei ruse, care marca puncte subliniind că Rusia şi SUA se înţeleg, că Moscova e la masa deciziilor în doi asupra lumii, că Mama Rusie a revenit la măreţia şi recunoaşterea care a consacrat-o.

Şi această reuniune ruso-americană la vârf de la Hamburg, aşa fără de agendă şi neclară, a introdus şi mai multă confuzie, şi mai multă ambiguitate şi, desigur, izul unui tranzacţionism în spatele uşilor închise. Mai întâi prin durată, 2 ore şi 15 minute, infinit mai mult decât s-ar fi aşteptat oricine. Apoi prin prezenţa redusă a celor din jurul mesei, absenţa consilierilor pentru securitate naţională sau ambasadorilor. Un format închis, care predispune la discuţii deschise şi serioase, dar şi fără o declaraţie finală, conferinţă de presă şi cu o comunicare selectivă şi neclară. E adevărat că, în prezenţa camerelor de luat vederi, Donald Trump a discutat despre ingerinţa în alegeri, iar secretarul de Stat Tillerson a insistat că subiectul a revenit, partea rusă evitând însă orice asumare şi cerând probe concrete. Tranzacţionismul a fost evident atunci când tot secretarul de Stat american a insistat că sunt puncte de divergenţă, dar lucrurile trebuie să meargă mai departe. Cum? Asta nu ştim. Doar că a fost „chimie bună” şi lumea a fost mulţumită.

Comunicarea săracă şi neconvingătoare, atât din partea Washingtonului, cât şi a Moscovei, ca şi opacitatea majoră în privinţa întâlnirii, nu e deloc avantajoasă.

Pe un asemenea fond, sunt naturale potopul de analize care vorbesc despre avantaje oferite gratuit şi arbitrat lui Putin pe toată linia, de unde brusca veselie a acestuia şi optimismul presei ruse: Ucraina se pacifică pe liniile Acordului de la Kiev, Crimeea nu e pomenită deloc şi încălcarea dreptului internaţional - ca şi tot pasivul Moscovei, fundamental negativ - e dată la spate, SUA anunţă că negociază cu Rusia pe terţe spaţii ca şi cum buna credinţă este asumată şi garantată, iar trecutul şters cu buretele, Trump a cedat avantaje pe Siria şi în terţe spaţii. Dacă nu ar fi existat întâlnirea din ajun şi afirmaţiile explicite ale lui Trump împotriva Rusiei la Varşovia şi criticile la adresa comportamentului său internaţional sau dacă nu am avea limitările create de Congres în raport cu posibilele deschideri ale preşedintelui faţă de Moscova sau menţinerea sancţiunilor, o mare de state şi cetăţeni ar putea să se considere sub ameninţarea unui Mare Târg, cum a fost pronunţat şi repetat ca posibil în diferite ocazii, cu referire la prevederile campaniei electorale a lui Trump. Doar nevoia apărării intereselor americane şi un establishment solid şi coerent mai alungă astăzi asemenea preocupări.

Într-adevăr, comunicarea săracă şi neconvingătoare, atât din partea Washingtonului, cât şi a Moscovei, ca şi opacitatea majoră în privinţa întâlnirii, nu e deloc avantajoasă. E adevărat că nimeni nu s-ar fi aşteptat la o transparenţă deplină, însă o convorbire atât de extinsă, după numeroase discuţii telefonice date sau nu publicităţii între cei doi lideri, stârneşte nedumeriri şi creează spaţiu major de speculaţii. Cert este că Trump şi Putin au puncte majore de convergenţă în abordarea lumii – tranzacţionism şi pragmatism, la nivelul negocierilor intereselor celor mari, cu nota de conservatorism anti-liberal evidentă, cu critică relevantă faţă de societatea deschisă, cu răspunsuri pozitive faţă de cooperarea antiteroristă şi anti-imigraţionistă, cu duşmani comuni relevaţi şi avantaje concedate. Până unde? Acest lucru e greu de ştiut.

Nu e mai puţin adevărat că spaţiul de respiraţie, deferenţa, recunoaşterea ca partener de discuţii şi putere majoră, câteva acorduri livrabile pe Siria şi Ucraina, dar şi pe terţe teme fac ca şi Putin să aibă elemente majore şi avantaje de prezentat propriului public şi lumii drept câştiguri, iar Donald Trump poate clama respectarea propriului program privind îmbunătăţirea relaţiilor cu Rusia lui Putin. Indiferent de costuri şi de cine le asumă. Dar opacitatea a lăsat loc de multe speculaţii şi confuzie şi doar viitorul derulării faptelor va putea confirma conţinutul real al convorbirilor şi direcţia de perspectivă a lumii - spre pace şi negociere tranzacţionistă între cei doi, şi nu către o alunecare confruntaţională şi războinică.

Schimbare majoră la nivel global: Coreea de Nord a lansat prima rachetă intercontinentală, care poate atinge SUA

Racheta balistică intercontinentală a Coreei de Nord a fost lansată pe o traiectorie care a atins 2802 km înălţime şi a aterizat în zona economică exclusivă a Japoniei, după un zbor de 930 km. La aceste coordonate, experţii americani confirmă faptul că vorbim despre o rachetă intercontinentală al cărei zbor, desfăşurat pe lungime şi nu pe înălţime, ar fi atins coastele vestice ale Statelor Unite. Practic, traiectoria arată că racheta poate atinge ţinte la 6.000 km. În plus, orice traiectorie de peste 1.500 km intră în categoria rachetelor intercontinentale.

Practic, vorbim despre o rachetă balistică cu rază lungă numită Kwasong 14 şi care este în premieră recunoscută drept rachetă intercontinentală de către partea americană. Anterior, presa de la Phenian şi Kim Jong-un mai calificaseră drept rachete intercontinentale şi alte rachete folosite în diferite teste, dar este prima care atinge criteriile potrivite unei asemenea capacităţi. Nu mai e vorba doar despre ameninţarea directă a aliaţilor SUA, Coreea de Sud şi Japonia, cum a fost cazul precedentelor lansări, ci este vorba despre o rachetă ce poate atinge teritoriul american. O rachetă lansată în ajunul Zilei Indepentenţei Statelor Unite, la 4 iulie, şi cu câteva zile înaintea summitului G20 de la Hamburg. Astfel, agenda globală a zilelor viitoare va fi afectată de această nouă ispravă a liderului nord-coreean.

Ca şi cum lansarea unei rachete intercontinentale de către Coreea de Nord nu ar fi fost de ajuns - mai ales după un avertisment ultimativ al Preşedintelui SUA Donald Trump că perioada de răbdare strategică s-a încheiat - preşedintele nord-coreean a avertizat că, dacă va fi atacat sau contrat, Coreea de Nord va dispărea luând întreaga lume cu ea, căci „ce ar mai fi lumea fără Coreea de Nord şi de ce ar mai merita ea să existe”. O asemenea ameninţare nu poate fi pusă în practică, dar oricum rachete balistice nord coreene lansate către ţinte diverse, eventual cu încărcătură nucleară în câteva luni-un an, ar putea face mari distrugeri la nivel mondial, lansând problematica nucleară şi a controlului rachetelor balistice.

Suntem într-o situaţie în care criza nord-coreeană a preluat din nou prim planul agendei americane şi globale.

Echilibrul de putere pare să se fi schimbat în mod substanţial, ca şi atenţia SUA redirecţionată către Asia de Sud-Est. O acţiune militară americană este oricând posibilă, iar preşedintele Trump a avertizat în mod repetat cu această posibilitate. Cel mai probabil însă, prima opţiune va fi aceea de a presa China, nemulţumită de militarizarea regiunii care o afectează direct, să reacţioneze, Beijingul fiind deja avertizat să calmeze pornirile răzvrătitului Kim Jong-un, care nu mai ascultă pe nimeni. În plus, există avertismentul american clar privind faptul că, dacă China nu are grijă de apropiatul său şi continuă să-l finanţeze, în special pe baza schimburilor economice, atunci SUA va interveni. Acesta a fost principalul mesaj la întâlnirea preşedinţilor american şi chinez de la ultima bilaterală la vârf din SUA.

Suntem într-o situaţie în care criza nord-coreeană a preluat din nou prim planul agendei americane şi globale. Practic, de Ziua Americii, preşedintele SUA, Donald Trump, este confruntat cu o situaţie despre care a tot vorbit ca fiind inacceptabilă: Coreea de Nord, un stat nuclear, să aibă capacitatea de a lovi SUA cu o rachetă balistică. Ceea ce era declarat drept inacceptabil, astăzi s-a întâmplat, şi e de aşteptat o reacţie dură, cu relevanţă militară directă, imediat după 4 iulie, dacă China nu intervine rapid şi decisiv pentru a deconflictualiza situaţia curentă.

Trump, pus la colţ de Congresul American: atribuţiile sale pe Securitate naţională şi politică externă au fost limitate

Congresul american a reuşit în ultimele 6 luni, să limiteze drastic atribuţiile Preşedintelui Trump în materie de politică externă, securitate şi apărare, ameninţând să facă noi paşi în perioada următoare pentru a limita pornirile nepotrivite ale preşedintelui. Instrumentul principal este acela de a muta la Senat atribuţiile şefului Executivului sau de a limita aceste atribuţii prin referirea la Senat după o asemenea decizie, cum este cazul limitării drastice a oricărei dorinţe a Preşedintelui Trump de a diminua sancţiunile la adresa Rusiei. Motivele ţin de considerarea reacţiilor preşedintelui ca infantilism, iresponsabilitate şi acţiuni nepotrivite, de unde nevoia de a bloca acţiunile ce pot dăuna SUA pe termen lung.

Principalele acţiuni vizează Rusia, acolo unde Senatul, cu o majoritate bipartizană copleşitoare (fără două voturi din totalul de 100 de voturi exprimate) a votat legea care îl obligă pe Preşedinte să notifice Senatul cu cel puţin 30 de zile înainte că vrea anumite modificări în legislaţia de suspendare a sancţiunilor împotriva Rusiei şi să lase alte 60 de zile Congresului până la o decizie. În Senat se mai află o lege similară care vizează implicările armate în Asia de Sud-Est, respectiv acordă atribuţii sporite Senatului pentru a superviza acţiunile sau dorinţele preşedintelui Trump în materie belicosă în relaţiile cu China.

Semnalul privind voinţa forului legislativ de a limita atribuţiile preşedintelui Trump este evident.

Dar acţiunile se extind şi în alte domenii. Astfel, Congresul a acordat Pentagonului o sumă de finanţare a operaţiunilor cu mai mult de 30 de miliarde peste bugetul prognozat de Trump. Motivul este faptul că Donald Trump a eşuat în a îndeplini propriile măsuri de întărire a capabilităţilor moderne ale Armatei Americane. Intenţia e şi mai profundă, aceea de a prelua majoritatea atribuţiilor în materie de securitate naţională la Congres azi, după ce titularul acestor atribuţii, preşedintele SUA, nu ar demonstra suficient echilibru şi maturitate pentru a decide pe acest domeniu.

Mai nou, săptămâna trecută o Comisie a Camerei a luat decizia de a revizui actul din 2001 care prevedea atribuţiile Preşedintelui SUA de a declanşa un război şi a utiliza prevederile legii de a aviza prezenţa unui număr limitat de trupe pe un interval limitat de timp într-un teatru, până la avizarea Congresului. Motivul este, de această dată, riscul ca un asemenea act să nu fie utilizat de Preşedinte strict în lupta pentru imagine. Comisia de resort a Camerei a votat anularea autorizaţiei Preşedintelui de a declanşa operaţiuni militare chiar şi limitate, dar e puţin probabil ca această abordare a documentului să ajungă să devină lege, deoarece Preşedintele va dori să pună veto, iar Camera Reprezentanţilor nu are suficiente voturi pentru a răsturna cu majoritate calificată acest vot şi a impune textul ca lege. Totuşi, semnalul privind voinţa forului legislativ de a limita atribuţiile preşedintelui Trump este evident.

Important este faptul că acest tip de legi propuse au întrunit o susţinerea bipartizană solidă atât în privinţa prevederilor de limitare a capacităţii de ridicare a sancţiunilor împotriva Rusiei, cât şi în cazul suplimentării bugetului Pentagonului sau în cazul limitării capacităţii de a declanşa operaţiuni militare în terţe state de către preşedintele SUA, fără consultarea Congresului American.

Senatul a adoptat un amendament prin care reafirmă sprijinul pentru Articolul 5 al Alianţei Nord Atlantice.

În aceeaşi ordine de idei, relativă la sublinierea cursului constant al SUA în raport cu NATO, ca răspuns la declaraţiile controversate şi preocupante ale Preşedintelui în campania electorală şi la început de mandat, Senatul a adoptat un amendament prin care reafirmă sprijinul pentru Articolul 5 al Alianţei Nord Atlantice. Deşi redundant şi rizibil chiar, gestul e în măsură să arate hotărârea Senatului SUA de a reacţiona ori de câte ori ambiguitatea prezidenţială sau jocul în raport cu aliaţii poate afecta coeziunea transatlantică.

În momentul de faţă, preşedintele Comisiei pentru Serviciul Armat al Senatului SUA, John McCain, cel care a iniţiat proiectele pomenite mai sus, a demarat un demers similar legat de lipsa unei strategii pe Afghanistan şi a ameninţat că, dacă un asemenea document nu apare repede, va elabora unul el însuşi şi-l va aproba în Senat. Decizia a fost anunţată la audierea lui Patrick Shanahan, nominalizatul de către Trump pentru funcţia de adjunct al Secretarului Apărării, James Mattis.


Donald Trump susţine un discurs în Piata Krasinski din Varşovia FOTO Captură de ecran ABC News

Formula câştigătoare Trump: Comunicarea emoţiilor la nivelul decidentului de vârf, Preşedintele SUA

Un spaţiu major de cercetare în ultima jumătate de an a fost fenomenul Trump, formula câştigătoare Trump, showmanul Trump, modul de comunicare al noului preşedinte american care a dus la victoria în alegeri. Modelul este studiat în primul rând pentru a fi replicat, chiar dacă apucăturile populiste, neconvenţionale, înclinaţiile spre show, dar şi postura de om adulat pentru fermitatea şi tăria sa de caracter, forţa de a tăia în carne vie şi de a spune lucruri rele, dure şi neplăcute, este greu de imitat.

Noul preşedinte al SUA are multe calităţi. Studii importante se uită la devenirea sa de la postura de gazdă a emisiunii „Ucenicul” la candidatul prezidenţial de acum un an şi la preşedintele de azi. Şi Donald Trump e o nouă întruchipare a mitului american al tuturor posibilităţilor, atunci când un om cu pregătire medie, inteligenţă speculativă şi limbaj limitat, fără cunoştinţe de politică externă, securitate şi apărare reuşeşte să ajungă preşedinte al celui mai puternic stat al lumii, învingând un contracandidat care l-a depăşit substanţial la votul popular, doamna Hillary Clinton, care are caracteristicile omului predestinat pentru funcţia publică supremă ca inteligenţă, cunoaştere, experienţă.

Există două teorii în legătură cu Donald Trump. Una spune că a fost identificat candidatul după care i s-a născocit profilul şi modul de abordare, care să se potrivească cu ceea ce este el. O altă teorie susţine că a fost creat conceptul de preşedinte republican câştigător, apoi a fost căutat personajul care să se potrivească manierei, profilului şi tipului uman al celui care putea încarna conceptul de preşedinte şi comunicator identificat.

Fără a intra în detalii, e doar necesar de remarcat faptul că vorbim despre un preşedinte inedit, capabil să comunice non-stop, cu posibilitatea de a menţine constant interesul public, de a face agenda, de a da titlurile zilei, suficient de impredictibil pentru a surprinde constant şi înclinat spre spectacol. La profilul său comunicaţional se mai adaugă o caracteristică obligatorie - capacitatea de a rosti, fără a roşi şi fără nici o restricţie sau remuşcare de natură morală, la intervale scurte de timp, o idee şi contrara ei, la fel de convingător, cu argumente proprii privind schimbarea, dar mai ales cu capacitatea de a trece rapid şi fără stres peste aceste serpentine constante zilnice de la o opinie la alta pe diferite teme.

Donald Trump e uman, e autentic, egal cu sine. Indiferent de caracter, nivel de pregătire sau apucături.

Dar poate cea mai importantă reţetă la profilul de candidat şi preşedinte pe care-l reprezintă Donald Trump este capacitatea de a comunica emoţii. Cu publicul său, în mod constant, Donald Trump nu comunică doar idei, nu comunică doar propriile opinii, ci mai ales emoţii, cu precădere emoţiile fundamentale de frică, umilinţă şi speranţă. O abilitate altfel reprobabilă la un preşedinte, pentru că el dezvăluie propriile simţăminte şi intenţii nu numai publicului său, ci lumii întregi, prieteni, parteneri şi adversari. Ca preşedinte este o impunitate să exhibi aceste opinii, sentimente şi emoţii. Ca şi comunicator şi candidat etern, e obligatorie menţinerea acestui dialog cu cei care te urmează. Iar emoţiile au capacitatea de a sublinia autenticitatea, deschiderea, transparenţa şi de a „trece sticla”, cum se spune în televiziune. Donald Trump e uman, e autentic, egal cu sine. Indiferent de caracter, nivel de pregătire sau apucături.

În structurarea războiului informaţional, în varianta sa rusă, există câteva niveluri de performanţă identificate. Primul este cel al realităţii şi naraţiunii paralele, unde argumentele – reale sau false, fabricate – joacă un rol crucial. Credibilitatea naraţiunilor paralele despre realitate face ca dezinformarea, propaganda şi „măsurile active” să poată avea impact. În al doilea etaj al sofisticării, deja se creează grupuri de oameni cu credinţe clare despre diferite aspecte, chiar dacă credinţele sunt diferite. Aici contează credinţa care e alimentată şi care presupune contribuţie afectivă şi ignoră în mare măsură argumentul. E o zonă de manipulare mai importantă, pentru că, abordând întotdeauna credinţa grupului, mesajul e infinit mai credibil şi admisibil pentru acel public, chiar dacă pentru alt grup trebuie un mesaj sensibil diferit sau chiar opus. În cel de-al treilea etaj, credinţele trec în spaţiul emoţiilor fundamentale şi nici măcar miturile ce au fondat credinţele nu mai sunt relevante, ci totul se esenţializează la nivelul trăirilor personale ale receptorului. Cine reuşeşte performanţa de a transmite emoţiile are capacitatea de a capta şi fermeca definitiv un public, indiferent de esenţa mesajului pe care-l comunică. Ei bine, la această performanţă a ajuns Trump, cu publicuri diverse şi mesaje diferite, în funcţie de publicul abordat.