Gândirea sa strategică se formulează în jurul conceptului esenţial de „America First“, el vede planiglobul ca având în centru SUA şi interesele sale, prin această prismă judecă relaţiile internaţionale, tot astfel îşi alege noi parteneri şi abandonează alţii mai vechi, aceasta este motivaţia unei atitudini super-ofensive de recâştigare şi reinstaurare a controlului în zone unde acesta fie slăbise, fie era ameninţat direct sau, cel puţin, era considerat ca fiind insuficient.Exact cum gândeşte şi acţionează şi Vladimir Putin.

Este logica unor super-puteri care se întorc la discursul de forţă specific ciudatului dialog al lumii bi-polare din perioada Războiului Rece, acea încrâncenată, surdă încleştare permanentă marcată de dorinţa de delimitare cât mai precisă a unor teritorii aflate sub influenţa directă a Washingtonului sau Moscovei. Echilibru care a fost posibil atâta timp cât posesorii de arme nucleare erau concentraţi într-un club închis şi făceau parte, cu excepţia tardivă a Chinei, din cele două alianţe militare, NATO şi Tratatul de la Varşovia. După căderea comunismului, discuţia respectivă s-a complicat prin apariţia unui capitol de confruntare şi expansiune a puterilor naţionale: dobândirea controlului asupra noilor puteri nucleare emergente, cele care, deja, au schimbat complet sistemul internaţional de securitate, proces neaşteptat de rapid şi pentru care nimeni nu a fost cu adevărat pregătit. Acesta este momentul de acum, când şansele de a vedea un conflict deschis par să depăşească cu mult capacitatea de negociere şi de impunere de soluţii coerente de către comunitatea internaţională. Spaima fiind că, într-un moment de criză deschisă, de conflict regional de mari proporţii, nu este deloc clar care ar putea fi regimul alianţelor pe care unele dintre noile puteri nucleare le-ar putea realiza, fie doar între ele într-o primă etapă, fie solicitând ajutorul şi implicarea directă a unora dintre partenerii lor istorici din cadrul fostului grup închis al puterilor nucleare, mari actori de putere a căror prezenţăp ar putea semnifica intrarea într-un război mondial echivalent cu un cataclism global.

Drept care, acum, SUA încearcă să ducă cât mai departe posibil impunerea de sancţiuni. Deocamdată împotriva Coreii de Nord, cu perspectiva de a avea, de pe 15 octombrie, posibilul anunţ de retragere al SUA din „acordul nuclear“ realizat de principalii actori ai scenei internaţionale cu Iranul. De ce leagă cele două elemente? Deoarece, pe fundal, răspunsurile,toate răspunsurile în afara celui militar, stau în punctul de echilibru asigurat de China, partenerul fundamental al Coreii de Nord şi, alături de Rusia, principalul furnizor de tehnologie militară de ultimă generaţie pentru Iran, alături de liniile de ajutor economic deschise cu mare generozitate, de ani de zile. Americanii au făcut o încercare ratată pe jumătate atunci când au supus spre discuţie un draft de Rezoluţie în Consiliul de Securitate după testul nord-coreean cu bomba H. Ce a ieşit, a fost un text negociat, cu mult mai blând, ridiculizat imediat de Kim Jong-Un ca fiind o „provocare prostească şi inutilă“. În consecinţă, Trump trece la măsuri unilaterale excepţionale, semnând un decret prezidenţial care deschide calea pentru sancţiuni americane împotriva „tuturor persoanelor şi societăţilor comerciale care finanţează şi facilitează schimburile comerciale cu Coreea de Nord“, o măsură care vizează în modul cel mai clar băncile chineze sau ruseşti.

Băncile străine vor avea de făcut o alegere: să facă afaceri cu SUA sau să faciliteze schimburile cu regimul banditesc al Coreii de Nord... Noul nostru decret prezidenţial va închide robinetul veniturilor care finanţează eforturile Coreii de Nord în scopul de a pune la punct armele cele mai mortale din istoria omenirii“. 

Anunţând în acelaşi timp şi că Banca Centrală a Chinei a ordonat băncilor aflate sub coordonarea să să blocheze toate schimburile financiare cu Phenianul, gest salutat de Trump drept „foarte curajos“ şi „neaşteptat“. La rândul său, Uniunea Europeană a decis un pachet suplimentar de sancţiuni, mai aples prin impunerea unui embargou total asupra oricărui export de produse petroliere din ţările UE către Coreea de Nord.

Marea întrebare este dacă sancţiunile acestea vor fi şi sufiente. Aparent nu, dacă se va confirma ameninţarea lui Kim Jong-Un de a detona o bombă H în Pacific ceea ce, extrem de probabil, va însemna trimiterea unui mesaj fără echivoc şi care va fi tratat ca atare. Şi este greu de crezut, cel puţin pe baza datelor de acum, că cineva se va angaja în luptă pentru a apăra Coreea de Nord.

Dar situaţia ar putea fi extrem de diferită în cazul Iranului în care atât Rusia cât şi China au investit enorm până acum, ambele în speranţa de a avea un teritoriu cel puţin sub influenţa lor, facilitându-le o zonă de control în apropierea Golfului. Esenţial pentru ruşi pentru a avea o ieşire la „mările calde“ dar şi pentru chinezii care încep să-şi construiască bazele îndepărtate, parte integrantă a unei viziuni de expansiune economică spre Africa, Orientul Apropiat ca legătură care să ducă în Europa. Dacă Trump denunţă unilateral acordul cu Iranul, nimeni nu garantează că celelalte puteri semnatare (dar şi Uniunea Europeană) vor fi gata să-l urmeze, iar impunerea de către SUA a unor eventuale sancţiuni economice severe ca acestea decise acum împotriva Phenianului, ar însemna nişte pierderi uriaşe pentru atâta lume interesată în a face comerţ cu Iranul (inclusiv vânzare de arme), încât perspectivele ar putea deveni problematice. La fel cum ar putea să fie şi dacă statele sunnite din Golf conduse de Arabia Saudită vor vedea în retragerea SUA din acordul cu Iranul un semnal că pot, în fine, declanşa un atac final împotriva şiiţilor. Este posibil însă ca momentul să fie puţin amânat, nu mult, doar până ce se vedea ce se va întâmpla după data de 1 octombrie, atunci când este prevăzut referendumul pentru independenţă în Kurdistan. Aflat sub dubla ameninţare a trimiterii de armată de către guvernul central de la Bagdad, dar şi sub cea a trupelor masate de Turcia care, prin vocea Preşedintelui Erdogan, a avertizat că „va exista un preţ de plătit“ pentru kurzii doritori de independenţă. Totul în contextul nou - şi complet neaşteptat pentru kurzi, în care au văzut că aliatul lor de bază le condamnă referendum pentru independenţă în termenii cei mai vehemenţi, lăsându-i absolut singuri în faţa unei condamnări şi ostilităţi cvasi-generale în zona Orientului Apropiat. Va fi dificil de rezolvat această situaţie fără o vărsare de sânge care să implice prezenţa în zona atât de bogată în petrol a Kurdistanului a armatelor a mai multe ţări din întreaga regiune, nimeni neştiind cine se va mai retrage mai apoi de acolo?

Dacă da, atunci care va fi încleştarea în perspectivă în cazul Iranului?

Iată de ce, din punctul meu de vedere, „cazul Coreea de Nord“ este un scenariu-test pentru a putea încerca eficacitatea diferitelor abordări diplomatice, a pachetelor de sancţiuni şi, mai ales, pentru a verifica soliditatea alianţelor în condiţii de criză reală. Dar şi a consecinţelor posibile pentru ieşirea, părăsirea sau ignorarea termenilor alianţelor. Nu există, cred, mai multe scenarii. Doar mai multe opţiuni de rezolvare a lor. Şi ne apropiem de flosirea opţiunii folosirii forţei. Care nu poate fi decât una extremă şi decisivă. Mai sunt posibile negocieri? Desigur, dar, de data asta, aşa cum par să fi înţeles chinezii, doar în termenii propuşi de americani. Dar data viitoare?