„Leul care se trezeşte” între „White House Down” şi „Ruleta rusească”
0
Reuniunea G20 s-a încheiat cu scorul de 11-9. Australia, Canada, Franţa, Italia, Japonia, Coreea de Sud, Arabia Saudită, Spania, Turcia şi Marea Britanie s-au alăturat SUA, acuzând guvernul sirian de utilizarea armelor chimice, în atacul efectuat luna trecută, asupra unor civili. Cei 11 au cerut un răspuns internaţional, faţă de conduita internă a administraţiei preşedintelui Siriei, Bashar al- Assad.
Marţi seara începe operaţiunea aeriană americană?
Întâlnirea de 20-30 de minute, dintre Obama şi Putin a fost una a reafirmării poziţiilor cunoscute, fără nicio concesie din partea celor doi preşedinţi.
Şi cum preşedintele rus miza pe identificarea unei soluţii, probabil că eşecul îi aparţine, din moment ce nu a venit cu o propunere constructivă, care să fie luată în calcul de omologul american.
Aşa cum anticipam, China şi-a jucat propria carte. Inteligent.
Preşedintele Xi Jinping nu s-a angajat public cu declaraţii pro Rusia şi contra SUA.
Dar, delegaţia pe care a condus-o la Sankt Petersburg a emis semnale în ambele direcţii.
Susţinând opoziţia Kremlinului, faţă de o operaţiune aeriană declanşată fără sprijinul Consiliului de Securitate al ONU.
Dar şi exprimând convingerea că forul menţionat al Naţiunilor Unite trebuie să găsească o soluţie nouă, diferită de ceea ce se ştie că a făcut până acum.
Fiind blocat constant de vetoul Moscovei, dar şi al Beijingului, atunci când Statele Unite doreau măsuri menite a stopa focare de încordare internaţională.
Într-un asemenea context, Radu Costin Dobriţoiu şi Nicu Popescu, realizatori ai emisiunii EUROATLANTICA, la postul public de radio, au avut iniţiativa de a organiza un schimb de opinii - accesibil dacă daţi click aici - focalizat pe implicaţiile prezente şi viitoare ale dosarului geopolitic sirian.
Asta cu atât mai mult, cu cât săptămâna viitoare, probabil, dar nu şi sigur, după discursul lui Barack Obama, de marţi, 10 septembrie a.c., chiar dacă Congresul SUA nu va susţine planul prezidenţial de bombardare a unităţilor militare siriene, loiale lui Al-Assad, este posibil ca Pentagonul să primească ordinul de a acţiona, conform opţiunii pentru o degradare limitată, a puterii combative a armatei Siriei.
După cum evoluează evenimentele, surprizele nu vor fi puţine şi într-o succesiune ce nu mai exclude, teoretic, debarcarea unor trupe străine, nu doar de peste Ocean, pe ţărmul sirian.
Înverşunarea cu care preşedintele Rusiei dă semnale, aproape zilnice, de întărire a dispozitivului militar naval rus, creat în partea răsăriteană a Mării Mediterana, situat, de facto, în spatele flotei americane, care patrulează în apele internaţionale, din dreptul Siriei, indică, dar nu certifică, o posibilă acţiune pe cont propriu, a Moscovei, legitimată, vorba vine, ca în august 1968, în Cehoslovacia, de o cerere de ajutor concret, imediat, al oficialilor de la Damasc.
Asta deşi Serghei Lavrov a dat garanţii, omologului american, că Rusia nu se va implica în derularea evenimentelor de ordin militar.
Într-un asemenea scenariu este greu de crezut că unei debarcări rapide, a unui contingent expediţionar rusesc, nu îi va urma, sau nu va fi precedat, dacă nu se va derula concomitent, şi o acţiune similară a puşcaşilor marini americani.
După care ar urma o cursă contra cronometru privind zonele pe care fiecare structură expediţionară o va controla pe litoral.
Sigur, administraţia Obama a dat asigurări că nu vor fi trimise trupe în teren.
Motiv pentru care John Kerry, veteran al războiului din Vietnam şi al 68-lea secretar de stat al Statelor Unite a şi susţinut planul privind măsuri militare limitate, versus armata siriană.
John Kerry nu crede că operaţiunea vizată contra regimului de la Damasc poate fi comparată cu războiul din Vietnam şi cel din Irak.
Şi este probabil să aibă dreptate.
Dar nimeni nu neagă că, după lecţia... siriană, urmează cea... iraniană.
Aceasta fiind preocuparea majoră a administraţiei americane, datorită programului nuclear, cu obiective nu doar paşnice, ci şi militare.
Majoritatea opiniei publice, nu doar americane, ci şi internaţionale, are dubii serioase privind probele serviciilor secrete americane, ce confirmă decizia lui Al-Assad de a recurge la arme chimice.
John Kerry şi secretarul apărării, Chuck Hagel şi-au pus în joc prestigiul personal, pentru a convinge americanii, în general, iar pe membrii Congresului SUA, în special, că ei se află de partea bună a forţei.
Dar sondajele nu indică victoria lor.
Dacă infanteriştii marini americani nu vor debarca pe litoralul sirian - în varianta precedării lor de militari ruşi -, războiul civil sirian va rămâne o repetare a unor tragedii deja ştiute.
Cu sau fără ordinul de recurgere la gazele toxice, preşedintele sirian nu mai este speranţa naţiunii sale, dictatura lui ţinând de modelul autoritar, ca să folosesc un termen elegant, tipic unor aliaţi cunoscuţi ai Siriei.
Şi nu de voinţa exprimată democratic, a alegătorilor, din acest stat măcinat, de doi ani, de un conflict în care toţi cei implicaţi au şi alte ţeluri, decât cele clamate public.
Ordinea internaţională este văzută diferit la Washington D.C., faţă de Moscova.
Iar la Beijing, afirmaţia de ultimă oră, a diplomaţiei chineze, este că Republica Populară Chineză nu urmăreşte a crea o sferă proprie de influenţă...
Folosite de trupele guvernamentale, sau de insurgenţi, gazele toxice au generat sute de victime, în Damasc, pe 21 august.
Iar administraţia americană nu a renunţat la efortul de a convinge aliaţii, alţi parteneri de dialog, că regimul Al-Assad este responsabil.
Întâlnirea lui John Kerry, cu miniştri europeni de externe, la Vilnius, în Lituania, este un prilej de reiterare a argumentaţiei oficialului american, în favoarea operaţiunii aeriene avute în vedere.
Pariul lui Kerry, cu omologii din Europa, este unul care depăşeşte chestiunea războiului civil sirian.
Dacă, data viitoare, gazele toxice vor afecta civilii din Israel, Turcia, Iordania, Liban şi Irak, ţări aliate sau partenere ale SUA?
Inacţiunea militară, posibilă, a Statelor Unite, versus regimul acuzabil de crime de război, din Siria, va fi sinonimă cu încurajarea Iranului şi a regimului nord-coreean, de a îşi apără sistemele politice totalitare, prin dotarea cu arme nucleare.
Evită SUA Consiliul de Securitate al ONU?
În mod evident, da, mai ales că acesta a devenit un muzeu diplomatic.
Cu două vitrine, cu manechine încremenite în aceeaşi poziţie, ce nu mai miră comunitatea internaţională, numită simplu: veto.
Catherine Ashton a solicitat, în numele Uniunii Europene, ca tocmai Consiliul de Securitate să îşi asume rolul cuvenit în procesul diplomatic menit a stopa războiul civil din Siria.
Dar, după cum a răspuns la întrebările puse de jurnalişti, la conferinţa de presă, din Lituania, este clar că realitatea din teren, bate filmul iluziilor Naţiunilor Unite.
Este greu de crezut că, la momentul întâlnirii din Vilnius, oficialii Uniunii Europene nu ştiau, pe canale adecvate, tipice structurilor de intelligence, rezultatul investigaţiilor derulate în Siria, privind efectele utilizării gazelor toxice, natura acestora şi, mai ales, sursa lor.
Dintr-o asemenea derulare, cel puţin ciudată, de evenimente, Moscova ar putea numi propria operaţiune navală, în Marea Mediterană, "Ruleta rusească".
La Pentagon s-ar putea reflecta asupra oportunităţii atribuirii sintagmei "White House Down", pentru îndelungata amânare a deciziei prezidenţiale finale.
Iar la Beijing, numele de cod al turneului asiatic al preşedintelui Xi Jinping,
ar putea fi "Leul care se trezeşte."
Cât despre Europa, pare că aşteaptă "Oktoberfest 2013."
Chiar dacă răsăritenii vor aniversa Octombrie Roşu...
Se încarcă comentariile...
