Totuşi, de fiecare dată se observă că în cadrul acestor ecuaţii sunt preferaţi termenii cei mai complecşi şi mai noi, astfel încât să se epateze mai mult literatura de specialitate, decât să li se ofere cititorilor o explicaţie clară. De aceea, aceste formule sunt mai degrabă încercări – eşuate – de simplificare a ceea ce este foarte complicat, întocmai acestei anecdote.

Cu siguranţă, nu vom putea găsi algoritmul perfect care să sintetizeze toate variabilele şi metodele de relaţionare între state, între oamenii politici şi state, între politicieni şi cetăţeni, precum şi între state şi cetăţeni. Totuşi, anumite concepte istorice, juridice, economice, geografice etc. care au amprente distincte în societate ne permit să ajungem la unele concluzii mai corecte decât orice ecuaţie care şi-ar dori să explice perfect comportamentele ce apar în cadrul relaţiilor enumerate mai sus.

Dintre toate aceste concepte, există unul care este unanim anatemizat: feudalismul. Nimeni nu doreşte să fie considerat ca promotor al feudalismului şi orice acuză din sfera de cuprindere a acestui concept este imediat respinsă. De ce aceasta? Pentru că feudalismul ne apare ca ceva nociv, în acelaşi timp retrograd, închistat şi neconform valoric cu ceea ce este astăzi societatea umană.

În acest context, formulăm o întrebare: a ieşit geopolitica – şi prin extensie statele, cetăţenii şi oamenii politici – din feudalism? Răspunsul surpinzător este că NU, statele, oamenii politici, cetăţenii şi relaţiile dintre aceştia sunt în prea mare măsură la fel de feudale ca acum câteva sute de ani.

Concret, ce este feudalismul? Explicaţiile istorice abundă, dar ca principale caracteristici trebuie să subliniem câteva chestiuni:

  • subordonarea cvasi-totală a cetăţenilor faţă de feudalul lor zonal;
     
  • cvasi-monopolul feudalului privind cele mai importante obiective industriale ale zonei, oamenii obişnuiţi trebuind să macine grâu doar la moara acestuia, să folosească obiecte confecţionate pe moşia feudalului etc.;
     
  • dreptul aproape de viaţă şi de moarte asupra omului simplu;
     
  • transferul complet al cetăţenilor în raport de opţiunea feudalului, schimbarea taberei politice sau religioase de către acesta antrenând automat şi schimbarea opţiunilor politice şi religioase ale supuşilor săi;
     
  • lupta oraşelor de a evada de sub controlul feudalilor. Oraşele erau locul inovaţiilor tehnologice, al universităţilor şi şcolilor, al dezvoltării economice, al negocierilor şi dialogului, toate acestea oferind mai multă mobilitate decât putea accepta un stăpân feudal;
     
  • lupta feudalilor pentru a impune un singur centru de putere slab, care să nu le stânjenească exercitarea propriilor puteri;
     
  • imunitatea penală a feudalilor, care nu puteau fi pedepsiţi decât dacă unelteau faţă de rege / împărat. Din acest motiv era nevoie de un lider slab, care să nu aibă pretenţii privind loialitatea feudalilor, astfel dispărând şi unica sursă de primejdie de natură penală.
 

Dacă ne uităm bine, observăm doze de feudalism în multe cazuri în politica internă contemporană a statelor lumii. Regăsim lideri care îşi conduc fiefurile cu mână de fier, şi care instaurează cvasi-monopoluri privind vânzarea-cumpărarea de produse – deoarece azi să produci nu mai aduce un profit major, dar a avea în proprietate direct sau prin interpuşi lanţuri de magazine este egal cu profituri sigure. Evident, lucrările publice de astăzi sunt acaparate tot de către feudalii contemporani, în atât de multe ţări. Ei transferă din pix mii de voturi ale unor suflete aproape abrutizate către favoriţii lor, care sunt de regulă oameni fără personalitate, executanţi ale ordinelor feudalilor şi care acceptă orice formă de umilinţă, indiferent de moment şi context – pentru că ei îşi cunosc situaţia: fără sprijinul „jupînilor locurilor” ei ar fi doar nulităţile insignifiante ale realităţii aspre.

Un feudal adevărat nu trebuie să fie limitat nicăieri şi de nimeni, astfel încât toate beneficiile materiale şi politice să îi revină continuu şi nestingherit.

Să nu uităm însă lupta permanentă a potentanţilor politici contemporani din multe ţări contra aplicării legii. Legalitatea este cel mai mare adversar al lor, deoarece astăzi nu se mai pot ascunde prin castelele proprii de consecinţele faptelor proprii. În această situaţie, le rămâne o singură opţiune, aceea de a impune la vârful propriilor state oameni slabi, dar care să facă tot ce se poate pentru a bloca legalitatea, statul de drept şi justiţia. În fond, un feudal adevărat nu trebuie să fie limitat nicăieri şi de nimeni, astfel încât toate beneficiile materiale şi politice să îi revină continuu şi nestingherit. Pentru un feudal, sistemul polonez al liberum veto, prin care un singur nobil putea bloca orice proiect de lege doar prin simpla afirmare verbală a opoziţiei este perfect şi de dorit a fi aplicat în orice ţară.

Bineînţeles, feudalii contemporani nu doresc pe spaţiul lor oraşe puternice, universităţi performante şi şcoli de calitate. Evident, ei sunt şi împotriva inovaţiilor tehnologice, deoarece în secolul XXI ele izbutesc să ofere mai multă libertate omului, analizat individual. În plus, nu suportă conceptul de educaţie a adulţilor, iar librăriile şi bibliotecile sunt inamici de calibru în fiefurile lor. Vor impune la conducerea ministerelor cu atribuţii privind educaţia doar oameni slabi, proşti, laşi şi vor impune criterii de promovare doar apropiate de slujul faţă de politicieni. Apoi vor căuta ca elitele intelectuale să plece din sistemul de învăţământ, pentru că valoarea acestora va ridica nivelul de gândire profundă al studenţilor şi elevilor ce se pregătesc să voteze; feudalul va dispune orice măsură care va împiedica ridicarea societăţii prin exerciţiu intelectual profund.

Unde apare geopolitica?

Totuşi, cele prezentate mai sus fac parte din politica internă a atât de multor state. Unde apare geopolitica aici?

În realitate, ea apare imediat, este – cum se spune – după colţ. Concret, statele sunt mai slabe sau mai puternice, iar marile forţe ale geopoliticii caută să impună într-o anumită zonă de influenţă modele proprii de guvernare şi de organizare socială.

De aceea, nu ar trebui să ne mire că pătrunderea într-o zonă a unui actor geopolitic care este tolerant la corupţie să însemne o încurajare a corupţiei locale – sau menţinerea acesteia la un nivel constant şi nu mai redus decât era înainte.

De asemenea, o mare putere aduce cu sine în momentul pătrunderii într-o zonă nu doar a practicilor sale politice, ci a unor întregi viziuni de organizare socială, economică şi de alianţe politice. Astfel, un credit oferit de o anumită mare putere unui stat mai slab îi permite primului să îi stabilească celui de-al doilea o linie destul de cuprinzătoare de acţiuni, în raport de cuantumul sumei oferite. Într-o societate în care confortul material este unul dintre primele năzuinţe ale oamenilor, marile puteri sunt într-o competiţie a finanţării statelor mai slabe. Această întrecere este una directă, fără ascunzişuri.

Statele-cheie sunt curtate de către toţi marii vectori geopolitici, iar conducătorilor acestora li se iartă multe.

Finanţările sunt preferate de către conducătorii statelor mai slabe în raport de gradul lor de feudalism aplicat în propriile ţări. Astfel, dacă o mare putere doreşte să sprijine financiar un stat mai slab, iar conducătorii de acolo sunt bine impregnaţi de feudalism, se va ajunge rapid la un conflict sau un acord de interese. Va fi conflict dacă marea putere se raportează în interiorul propriilor graniţe la feudalism ca la un moment istorico-politico-economico-mental care trebuie depăşit, dar va fi acord de voinţă dacă liderii politici ai marii puteri au izbutit să impună în propriul stat un mod de conducere feudal, în care legalitatea se opreşte la „poarta” politicii.

Dintotdeauna, marile puteri au fost imitate de statele cu putere inferioară; conducătorii ţărilor mai slabe au căutat modele nu doar la proprii înaintaşi, ci şi la actualii lideri ai marilor puteri. Raţionamentul este corect – nu ar putea impresiona o mare putere să încheie o alianţă cu ele, state slabe, dacă nu ar împărtăşi cît mai multe valori comune cu cei care sunt liderii acelor forţe geopolitice la momentul propunerii alianţei.

Statele-cheie sunt curtate de către toţi marii vectori geopolitici, iar conducătorilor acestora li se iartă multe – doar că numărul acestora este mai mic decât se crede de obicei. În această situaţie, opţiunile conducătorilor celorlalte state nu sunt întotdeauna în acord cu interesele reale ale naţiunilor lor, ci sunt soluţionate în raport strict de procentul de feudalism al acestora. Cu cât conducătorul unei mici puteri este mai corupt, mai megaloman, mai anti-legalitate şi anti-stat de drept el se apropie de statele care tolerează acest tip de acţiune. Mai mult, unele dintre aceste mari puteri fac greşeala de a tolera şi chiar încuraja acest tip de comportament, pătându-şi astfel imaginea nu doar în zonă, ci şi în propriile ţări – în final oferind muniţie gratuită adversarilor pe care îi are în războiul global de propagandă al marilor puteri.

Acest război global de propagandă este consecinţa modernizării tehnologice, care a condus la multe schimbări de natură mentală şi social-economică. Totuşi, el a mai condus la ceva: la o creştere a importanţei oraşelor în dauna statelor, motivate de procentul mare adus la PIB-ul naţional. Aceste oraşe active şi inovative devin locuite din ce în ce mai mult de o populaţie care devine activă politic tocmai în situaţia în care leadershipul naţional este de tip feudal, pentru că oraşele moderne sunt în mare măsură deja integrate într-o societate universală, complet globală. După cum se observă aici, 14 oraşe au peste 20 de milioane de locuitori, 40 de oraşe au peste 10 milioane de locuitori, iar 80 au peste 5 milioane de locuitori. Aceste oraşe nu sunt doar vectori economici, ci şi vectori politici, care modifică peisajul politic pe o rază mult mai mare decât o arată dimensiunile lor administrative.

Or, aceste oraşe mari, inovative sunt primele unde se îndeplineşte dezideratul Renaşterii – umanismul, omul deasupra a orice practică imorală. Oraşele, de fapt, nu au de ales – ele nu se pot dezvolta decât dacă sunt foarte bine articulate administrativ şi politic, deoarece o revoltă într-un oraş de câteva milioane de locuitori costă prea mult, şi devine aproape imposibil de suportat costurile. Tocmai de aceea oraşele mari promovează activ, chiar cu înverşunare orice formă de reţea – în domeniul comunicării opiniilor personale, al transportului de persoane, al cazării în regim hotelier ş.a. – pentru că astfel se corectează din mers carenţe ale sistemelor politice şi administrative care au uneori vechime de zeci sau sute de ani.

Politicienii care sunt feudali prin practici şi valori reprezintă nu doar obstacole necesar a fi depăşite, ci persoane care din start se poziţionează în afara istoriei şi a economiei.

De fapt, după cum Umberto Eco corect observa prin vorbele lui Aymaro din Alexandria, în primele 5 replici ale dialogului său cu Guglielmo în „Numele trandafirului” (căutaţi cuvântul spenlucă, de acolo sunt cele 5 replici) (varianta de teatru radiofonic are replicile la min. 46:45) , izolarea funciar – feudală nu aduce profit pe termen lung, dimpotrivă; oraşele înseamnă universităţi, schimburi economice puternice, efervescenţă intelectuală. În plus, în aceşti ani oraşele şi universităţile sunt obligate primele să găsească răspunsuri marilor provocări care ne înveninează zilele: de la criza locurilor de muncă şi robotizare, la ecologie, urbanism ş.a. În aceste contexte, politicienii care sunt feudali prin practici şi valori reprezintă nu doar obstacole necesar a fi depăşite, ci persoane care din start se poziţionează în afara istoriei şi a economiei, ceea ce conduce în final la revolte populare pe străzi împotriva nu doar a conducătorilor, ci mai ales a stilurilor lor feudale de conducere a societăţii.

Iar în războiul global de propagandă, fiecare mare putere trebuie să susţină la nivel ideal cele mai bune practici de legalitate, de politică şi administraţie publică, precum şi de economie. Este o ironie teribilă aceea că fiecare mare putere susţine prin vorbe aceleaşi idealuri, dar nu poate să demonstreze la ea acasă că le îndeplineşte decât într-o proporţie insuficientă ambiţiilor sale.

Pe fond, marile puteri nu vor rămâne la finalul acestui secol decât acelea care vor putea fi cât mai aproape de modelul perfect de societate – aşa cum cetăţenii, acei beneficiari umanişti ai Renaşterii, ajunşi azi atât de sus în direcţia lor evolutivă îl vor defini. Cetăţenii nu pot face cu toţii analize savante, dar au suficient bun simţ să cunoască valoarea supremă a libertăţii, eticii şi muncii cinstite. Cum ultimii ani au prezentat mari dezvăluiri ale comportamentului puţin moral al politicienilor – Panama Papers fiind caz de manual – este clar că politicienii trebuie să se adapteze la pretenţiile oraşului global care se dezvoltă zi de zi.

Oraşul global nu este satul global; oraşul este mai energic decât satul, dar este şi mai sofisticat, mai pretenţios şi mai nerabdător; oraşul global obligă statele să se adapteze la el, iar nu invers. Tocmai în această paradigmă trebuie înţeleasă renunţarea din 2018 de către Elveţia la secretul bancar. De aceea, politicienii care nu vor să devină urbani vor fi înghiţiţi de acest oraş global, iar cei care sunt feudali se vor scufunda alături cu propriile practici în vechile forme ale ruralităţii, neatingând nici măcar pragul superior al satului global.

Din aceste motive, modelele politice pe care marile puteri le oferă statelor mai slabe din sfera lor de influenţă devin decisive: în aceşti ani, responsabilitatea marilor puteri este imensă pentru orientarea întregii umanităţi spre un drum corect. În caz contrar, nu vom mai avea nici pace, nici linişte, nici progres economic, şi vom risipi tot ceea ce înaintaşii au acumulat timp de sute de ani. Iar toate acestea vor fi consecinţa dorinţei politicienilor din prea multe ţări de a-şi conserva privilegiile feudale şi imunităţile într-o societate care pune la alegeri din ce în ce mai mult problema răspunerii omului politic pentru faptele sale.