De la Hruşciov la Putin

Tranziţia de la Hruşciov la Putin a trecut prin restalinizarea Rusiei

În octombrie 2014, s-a desfăşurat, la Sankt Petersburg, întâlnirea Grupului Valdai, un forum anual care adună politologi, istorici, oameni de ştiinţă ruşi şi străini, pe diverse teme de interes pentru Rusia. Anul trecut, tema a fost Istoria Rusiei şi viitorul ei.

KGB-ul pregăteşte terenul

Cu această ocazie, unul dintre participanţi, Stanislav Belkovski, a afirmat: Căutarea ideii naţionale, începută odată cu disoluţia URSS, s-a sfârşit pentru Rusia, într-un final. Acum este evident că această idee, de fapt, e întruchipată de Vladimir Vladimirovici Putin. Rusia, în perioada post-Război Rece, nu a mai avut conducători care să-i asigure creşterea influenţei globale şi obţinerea unor noi teritorii sau cel puţin readucerea sub influenţa Kremlinului a fostelor republici sovietice. Tranziţia de la Hruşciov la Putin a trecut prin restalinizarea Rusiei în perioada lui Brejnev, Andropov şi Cernenko, prin glasnostul lui Gorbaciov şi liberalizarea lui Elţîn.

Raportul secret al lui Hruşciov, prezentat la Congresul al XX-lea al PCUS, în care era criticat stalinismul, a constituit fundamentul glasnostului gorbaciovian. Deşi incomplet, acesta a inaugurat era reformării, a contra-reformării şi a dizolvării comunismului. În perioada tulbure a sfârşitului secolului al XX-lea, tranziţia de la Gorbaciov la Elţîn a dus la o aparentă democratizare a Rusiei. Înainte de dezmembrarea Uniunii Sovietice, Boris Elţîn fusese ales în funcţia de preşedinte al Rusiei, în iunie 1991, în cadrul primelor alegeri directe prezidenţiale din istoria ţării. În octombrie 1991, cu puţin timp înaintea proclamării independenţei, Elţîn a declarat că va iniţia un proces radical de reformă economică, orientat către economia de piaţă – după modelul terapiei de şoc poloneze –, care a început la câteva zile de la prăbuşirea fostei Uniuni Sovietice, la 2 ianuarie 1992, când preşedintele Elţîn a ordonat liberalizarea comerţului exterior, a preţurilor şi a cursului monedei naţionale. Acesta a atras renunţarea la politica preţurilor controlate de stat (cu speranţa că magaziile golite de mărfuri se vor reumple), renunţarea la limitările impuse comerţului particular şi producţiei private, renunţarea la subvenţionarea fermelor agricole şi a întreprinderilor industriale de stat şi, în acelaşi timp, deschiderea comerţului extern la importuri, pentru spargerea monopolurilor locale. Economia Rusiei s-a prăbuşit într-o criză profundă şi a fost grav lovită de crash-ul economic din 1998.

Criza economică rusească a atins niveluri mai profunde decât cele din timpul Marii Crize Economice din 1929. Gravitatea acestei crize a fost asemănată, în parte, cu aceea care a urmat Primului Război Mondial, după prăbuşirea ţarismului şi Războiul civil.

Mihail Gorbaciov şi Boris Elţîn

A fost pregătită Rusia de serviciul secret rusesc (KGB) pentru preluarea ei de către Elţîn? În timpul lui Gorbaciov, s-au desfăşurat o serie de acţiuni ale KGB de pregătire a viitorului, printre care cea mai importantă a fost mutarea fondurilor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) în conturi din străinătate. Venirea lui Elţîn a făcut ca, prin liberalizarea economiei, marile averi economice ale URSS să intre pe mâna celor care aveau conturi secrete (valoarea acestora a fost estimată la 70 de miliarde de dolari). Administraţia de la Kremlin a dorit readucerea acestor fonduri în vistieria statului şi a angajat o firmă americană să le găsească (care a găsit fondurile ascunse ale lui Marcos, fostul preşedinte filipinez, şi ale lui Saddam Hussein, după invazia Kuweitului). KGB-ul s-a pregătit pentru un viitor incert al Rusiei pentru că nu avea încredere în politica lui Gorbaciov şi pentru a evita situaţia din fostele ţări comuniste, odată cu prăbuşirea regimurilor dictatoriale.  La 23 august 1990, Comitetul Central al PCUS a emis un decret cu măsuri urgente de reorganizare a activităţilor economice şi comerciale internaţionale ale partidului.

Acţiunea s-a desfăşurat sub îndrumarea şefului KGB, Vladimir Kriucikov (cel care a condus rebeliunea împotriva lui Gorbaciov). Colonelul Leonid Veselovski, din Directoratul 1 (spionajul extern, directorat transformat ulterior în serviciul de spionaj extern, SVR), s-a ocupat de aceste probleme, fiind transferat la Departamentul Administrativ al Comitetului Central (el a elaborat un memorandum pentru derularea activităţilor cu aceste fonduri, care a ajuns în presă prin mijlocirea lui Paul Klebnikov, editorul Forbes Rusia, asasinat la Moscova, în 2004). Din acest moment, finanţările companiilor ruseşti externe, acoperite sau nu, cumpărarea de acţiuni sau proprietăţi, investiţiile diverse şi manipularea fondurilor prevăzute pentru sprijinirea partidelor sau mişcărilor comuniste s-au făcut numai prin grija KGB. Astfel, Veselovski a creat o economie capitalistă în interiorul PCUS, care a pus la adăpost un sistem responsabil de oligarhii de astăzi. În spatele acestui sistem, reorganizat odată cu trecerea timpului, s-a aflat KGB şi, acum, FSB, împreuna cu celelate servicii desprinse din serviciul condus de Iuri Andropov.

După o serie de frământări politice, prin care au fost schimbaţi mai mulţi premieri (Victor Cernomârdin, Serghei Kirienko, Evgheni Primakov), Elţîn s-a decis să-l pună în fruntea guvernului pe Vladimir Putin. Prima provocare a acestuia a fost al doilea război din Cecenia, urmată de recuperarea noilor oligarhi independenţi, modernizarea armatei ruse şi preluarea controlului asupra mass-media. Conflictul cecen a fost unul din subiectele forte ale campaniei electorale pentru alegerea noului preşedinte (Elţîn demisionase cu şase luni înaintea finalizării mandatului, premierul preluând poziţia de preşedinte interimar). În februarie 2000, trupele ruseşti intrau în Groznîi, iar Putin proclama, cu o săptămână înainte de alegeri, victoria în război. Federaţia Rusă începea un nou ciclu de evoluţie şi, odată cu ea, estul Europei avea să afle, 14 ani mai târziu, care sunt adevăratele intenţii ale noului preşedinte          

Criză ucraineană, instabilitate europeană

Reacţia SUA la anexarea Crimeei şi la sprijinul dat de Rusia separatiştilor ucraineni, la începutul anului 2014, a fost fără precedent: nu statul rus a fost cel sancţionat, au fost sancţionaţi oficiali ruşi cu îngheţarea averilor şi conturilor din străinătate, dar şi interzicerea intrării pe teritoriul american. Nu au fost interzise relaţiile economice, schimburile culturale sau de învăţământ, iar Flota a VI-a nu a fost alarmată. De ce această reacţie? Pentru că după 14 ani de conducere a preşedintelui Vladimir Putin, sistemul creat pe bază de supunere totală a făcut ca o mână de oficiali (siloviki) să controleze întrega structură economico-finaciară a Federaţiei Ruse. Transparency International estima că suma totală anuală a corupţiei în Rusia este de 300 de miliarde de dolari, egală cu PIB-ul Danemarcei sau de 37 de ori mai mare decât acorda Rusia, în 2007, pentru proiecte naţionale prioritare în educaţie, sănătate şi agricultură. 110 milionari controlează 35% din bunăstarea ţării.  Spre deosebire de reacţia Washingtonului, aceea a Bruxellesul a venit mai greu, lupta pentru o relaţie privilegiată cu Moscova a unor ţări europene producând sincope. Sancţiunile s-au prelungit până la finele lui 2015, însă relaţiile bilaterale ale unor ţări ale UE cu Moscova vor rămâne un subiect important în cancelariile europene.

O altă temă de discuţie, în afara sancţiunilor economice, rămâne pe tapet: sprijinul militar pentru Ucraina. De jur împrejurul acesteia se desfăşoară exerciţii militare cu mii de militari din ţările NATO sau din Rusia. Atmosfera geostrategică este toxică, iar aceste exerciţii pot avea un final predictibil, pronunţat îngrijorător, numai în flancul estic. Dezbaterea privind trimiterea de arme defensive în Ucraina are un efect pozitiv asupra diplomaţiei transatlantice. În ianuarie 2015, Angela Merkel, François Hollande, Petro Poroşenko şi Vladimir Putin au anulat, una după alta, întâlnirile prevăzute pentru realizarea unui acord de încetare a focului în estul Ucrainei. Odată ce Washigtonul a început dezbaterea efectivă asupra posibilităţii de a trimite echipamente militare în Ucraina, liderii menţionaţi au găsit timp pentru a evalua Acordul de la Minsk. Întrebarea a rămas: este necesară înarmarea Ucrainei?

Negocieri la Minsk au avut loc între Petro Porosenko, Francois Hollande, Angela Merkel, Vladimir Putin şi Aleksandr Lukaşenko FOTO AP

În ceea ce mă priveşte, răspunsul este da, dacă se doreşte ca acordul să devină unul efectiv. Câştigul teritorial al separatiştilor este greu digerat la Kiev, în Parlament, unde sunt prezenţi naţionaliştii, dar şi în prima linie, unde sunt miliţiile naţionaliste.  Pentru a-i descuraja pe separatişti să desfăşoare noi scenarii în sudul ţării este nevoie de o barieră militară eficientă. De fapt, liderii celor două republici autoproclamate, Doneţk şi Lugansk, au declarat că vor mai mult din teritoriul Ucrainei, iar Rusia este gata să-i sprijine cu tehnică militară de ultimă generaţie. Strategia preşedintelui Vladimir Putin se schimbă permanent, dar obiectivul rămâne acelaşi: de a aduce în zona de influenţă, în primul rând, fostele republici sovietice. Dacă strategia de încercuire (containment) din timpul Războiului Rece a fost elementul esenţial în a preveni un război, ea se prezintă acum ca una din căile care se alătură celei diplomatice pentru a opri răspândirea conflictului în estul Ucrainei. Ucraina trebuie sprijinită politic, economic şi militar pentru că o continuare a provocărilor ridicate de criza din est înseamnă instabilitate în Europa. Retragerea Rusiei din Europa de Est a creat nemulţumire în rândurile militarilor ruşi, care au încercat să-l elimine pe Gorbaciov. Această frustrare există şi astăzi, fiind confirmată de manifestul prezidenţial al lui Putin, din 1999, care amintea: Rusia a fost şi va rămâne o mare putere. Rusia este în mijlocul uneia din cele mai dificile perioade din istoria sa. Pentru prima dată în ultimii 200-300 de ani, este în faţa ameninţării cu trecerea în eşalonul doi sau chiar trei al puterilor globale.

Percepţii ruseşti

Ce oferă preşedintele Vladimir Putin? O Rusie ca o putere providenţială, cu o misiune şi o identitate distincte, excepţionalism şi profesionalism. Liderii ruşi au înţeles că nu există o ameninţare ca NATO să invadeze Rusia, ceea ce se putea întâmpla, în perioada Războiului Rece, dar au condamnat permanent extinderea NATO şi a UE spre Est. Astfel, scutul antirachetă sau armele convenţionale de precizie au devenit un laitmotiv pentru a demonstra dezechilibrarea balanţei nucleare în flancul estic al Europei şi pentru a justifica măsurile militare luate (în special, dezvoltarea rachetelor balistice de croazieră Iskander-K, prin încălcarea tratatului din 1987 referitor la utilizarea şi dezvoltarea acestui tip de rachetă), în Kaliningrad şi în Crimeea. 

Dimitri Gorenburg, expert în probleme militare ruseşti la CNA Corporation, scria: Politica externă a Rusiei apare ca bazându-se pe frica de protestele populare şi opoziţia faţă de hegemonia SUA, amândouă fiind percepute ca o ameninţare la regimul Putin. Exerciţiile militare care se desfăşoară în paralel cu cele ale NATO nu fac altceva, de fapt, decât să convingă ţările din flancul estic de puterea armatei ruse şi de flexibilitatea forţelor sale prin dimensiunea impresionantă a teatrelor de operaţii în care se desfăşoară, să ameninţe dispunerea elementelor NATO din flancul estic prin capacităţile militare pe care le posedă (în acelaşi timp, analizează în teren cât de reale sunt aceste capabilităţi), dar şi să distragă atenţia de la ameninţările care se profilează la periferia sudică a Rusiei, inclusiv resurgenţa etnică în nordul Caucazului. Numărul militarilor contează mai puţin, pentru că în 2014 au fost dislocaţi pentru exerciţiile de la graniţa cu Ucraina 120.000 de militari, iar acum sunt 40.000 şi vor creşte la 80.000. Aceste exerciţii se desfăşoară acolo unde sunt conturate interesele politice ale Rusiei: Arctica, Marea Nordului, Kaliningrad sau Crimea. De asemenea, Rusia prepoziţionează forţele din triada nucleară (avioanele strategice în Crimeea, rachetele Iskander-M şi Iskander-K, în Kaliningrad, submarine nucleare în Marea Nordului). Imediat după anexarea Crimeei, în martie 2014, preşedintele Putin a declarat că Rusia va apăra drepturile etnicilor ruşi în străinătate, oriunde s-ar afla. În aprilie 2014, preşedintele rus s-a referit la o suprafaţă mare din teritoriul Ucrainei, care era cunoscută, pe vremea ţarilor, ca fiind Noua Rusie. Ar putea fi unul din obiectivele Kremlinului sudul Ucrainei – controlul întregului ţărm de nord al Mării Negre şi conectarea terestră a Crimeei cu Rusia? Da. De asemenea, procesul de integrare a zonelor de conflict îngheţat continuă. Fostele teritorii georgiene Abhazia şi Osetia de Sud, unde sunt plasate două baze militare ruseşti, au semnat tratate de integrare în Federaţia Rusă.

Rusia plăteşte costurile ocupării Crimeei

Însă toate aceste mişcări ale Rusiei au costuri: sancţiunile la adresa oficialilor de top de la Kremlin, sancţiuni la livrarea de echipamente militare comandate şi plătite (navele Mistral), eliminarea din grupul de elită al ţărilor industrializate G8 (acum, G7), eliminarea unui partener de afaceri foarte important din industria militară (Ucraina, spre exemplu, producea peste 200 de motoare anual pentru elicopterele Mi). La acestea se adaugă cu scăderea preţului petrolului, ceea ce a împins economia rusă în recesiune. Ce oferă preşedintele Putin în schimb? Trei obiective strategice: modernizarea forţelor armate, dezvoltarea unei strategii de preluare a zonei arctice şi prepoziţionarea de echipamente militare în zone cu conflicte îngheţate. Conflictele din Georgia şi Ucraina au devoalat faptul că Putin doreşte păstrarea zonei de influenţă a Federaţiei Ruse prin efort militar. Războiul hibrid, declanşat împotriva Estului european, este elementul central al strategiei putiniste ale cărei componente au fost bine dislocate în Crimeea şi mai puţin în estul Ucrainei. Estul este mai puţin sigur şi datorită lipsei bazelor NATO, aşezate după vechea strategie a Războiului Rece. Redislocarea lor, chiar şi în număr redus, prepoziţionarea de tehnică militară, realizarea centrelor de comandă de brigadă şi divizie, măsurile de supraveghere aeriană şi navală, exerciţiile comune sub comanda NATO fac ca Estul să-şi recapete discret suflul stabilităţii şi siguranţa. Retragerea Rusiei din Tratatul Forţelor Convenţionale din Europa l-a făcut pe generalul Philip Breedlove, comandantul trupelor NATO din Europa, să declare, în faţa Congresului SUA: Noi nu vrem un război de proporţii în Ucraina. Trebuie să găsim o soluţie diplomatică şi politică. Dar este clar că lucrurile nu merg mai bine, ci din ce în ce mai rău, în fiecare zi. Deocamdată, cancelarul Angela Merkel l-a convins pe preşedintele Barack Obama să amâne ajutorul militar (instructori şi echipamente defensive) pe care intenţiona să-l acorde Ucrainei, însă exerciţiile militare ordonate de Putin complică poziţia Germaniei în faţa SUA şi a aliaţilor din Est, iar soluţia propusă de Pentagon şi de republicani capătă un contur din ce în ce mai clar.