Declinul Occidentului: titlu de carte sau viziune premonitoare?

"Există oare acum un singur om de rasă albă care-şi dă seama de ce se petrece în jurul lui pe această lume? Care să înţeleagă întreaga dimensiune a iminenţei primejdiei care ameninţă această rasă?

Nu vorbesc de masele, cultivate sau nu, care ne populează oraşele, aceşti cititori de ziare, această adunare de voturi, din care a dispărut demult orice diferenţă dintre alegatori şi aleşi. Mă refer la clasele conducătoare ale popoarelor de rasă albă, cât timp încă nu au fost distruse, la oamenii de stat, cât timp mai există aşa ceva, la adevăraţii conducători ai lumii politice şi economice, la cei ai armatelor şi la cei ai lumii ideilor (...)Tot ce ştiu să facă este să formuleze mici fraze ridicole cum ar fi cele legate de eforturile de depăşire a crizei economice(...) Acest "panem et circenses" care reapare sub forma luptei pentru venituri mai mari şi a locului pe care-l ocupă sportul în civilizaţia noastră de acum - toate acestea marchează - în cadrul unei civilizaţii definitiv epuizate - o formulă nouă şi tardivă, fără viitor, dar inevitabilă, a existenţei umane"

Aceasta era analiza pe care o făcea în 1933 Oswald Spengler în cartea sa Anii Decisivi , continuând şi desăvârşind un model de tip prospectiv început în lucrarea sa fundamentală, Declinul Occidentului (Der Untergang des Abendlandes), publicată între anii 1918-1922. Teza principală enunţată de Spengler este că fiecare civilizaţie are un timp limitat de viaţă, destinul ineluctabil al fiecăreia dintre ele fiind de a decade şi dispare. Este vorba, argumentează Spengler, de un proces istoric ineluctabil, iar Declinul Occidentului nu poate fi nici evitat, nici ocultat, căci, la un moment dat, criza va deveni extrem de evidentă, pe măsură ce se ridică, se afirmă şi încep să se impună civilizaţiile competitoare.

"În acel moment, Războiul Mondial îmi părea o manifestare făţişă, iminentă şi inevitabilă, a crizei istorice iar străduinţa mea era îndreptată spre a o înţelege prin examinarea spiritului secolelor precedente - şi nu doar a câtorva ani...Apoi am văzut prezentul - Războiul Mondial care se apropia - într-o lumină complet diferită. Acesta nu îmi mai apărea ca o constelaţie momentană de fapte întâmplătoare, rezultate ale sentimentelor naţionale,ale influenţelor personale sau tendinţelor economice învăluite de aparenţa unităţii şi necesităţii prin schemele politice şi sociale de tip cauză-efect ale vreunui istoric, ci ca un tip de schimbare istorică a unei faze care se petrece în interiorul unui uriaş organism istoric, schimbare definibilă prin busola care se orientează în funcţie de un punct predestinat cu sute de ani în urmă".

Oswald Spengler, Declinul Occidentului, vol.I p.p.46-47

O doctrină a predestinării istorice posibil de acceptat sau de recitit în lumina a ceea se întâmplă acum în lume, în momentul în care din ce în ce mai multe similitudini încep să apară ca public-evidente cu perioadele în care s-au produs marile confruntări mondiale?

Din nefericire, întrebarea nu mai vizează acum doar o construcţie ideatică, o viziune prospectivă construită dintr-o combinaţie de intuiţii şi analize istorice pe cicluri civilizaţionale foarte îndelungate. Ea priveşte modul în care Europa timpului nostru se situează în raport cu marile pieţe pe care se desfăşoară mişcările simultane care amplifică sentimentul de criză. Interesant, deoarece, urmând raţionamentul lui Spengler şi al şcolilor de analiză derivate din lucrările sale, observăm că, cel puţin în acest moment, fiecare dintre spaţiile relevante de putere ale lumii - cu excepţia Europei - se găsesc în plină fază ofensivă de afirmare, de câştigare şi consolidare rapidă a unor spaţii noi de influenţă, de constituire de alianţe regionale cu ambiţii globale, de transmitere continuă a mesajelor de forţă care credibilizează dimensiunile politice şi economice ale demersurilor respective.

Poate este inexact să vorbim despre Declinul Occidentului. Poate este prematur. Poate, pentru mulţi dintre dumneavoastră, este chiar irelevant. Dar este cert că fiecare dintre marile puteri ale lumii constituie (sau reconstituie) alianţe de forţă: Rusia acţionează pentru consolidarea mai vechiului său spaţiu de control şi influenţă la graniţa sa de vest, cea cu Uniunea Europeană sau NATO, jucând în continuare cartea cooperării ultra-extinse în cele două formule pe care le construieşte în spaţiile sale proxime: Uniunea Eurasiatică şi Organizaţia de cooperare de la Şanghai. Aici se produce joncţiunea, dar şi partajul de interese pe teritorii strategice, cu China şi India, cei doi mari noi actori care-şi solicită dreptul de a decide la cel mai înalt nivel al jocurilor planetare. Fiecare iniţiind de mai mult timp o politică de implantare economică ultra-ofensivă pe întreaga planetă (China) sau, în cazul Indiei, oferind condiţii de dumping pentru implantarea pe teritoriul naţional a marilor companii ocidentale care părăsesc Europa într-un ritm din ce în ce mai îngrijorător de rapid.

Mişcare continuată printr-o altă construcţie şi ea ultra-ofensivă, dar aflată încă în faza de construcţie a puteriii sale subterane şi canalelor sale de comunicaţii aferente: BRICS, asocierea dublată de o bancă internaţională proprie, între Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud.

Mişcare - la fel de ofensivă - regăsită în politica externă a SUA, aflată acum în faza de trece de la poziţia de unic jandarm mondial din perioada ce a urmat căderii Cortinei de Fier, la o nouă etapă în care, după eşecul major al proiectului unui nou Mare Orient Apropiat pus sub influenţă americană, să fie obligată să regăsească singurul aliat major care i-a rămas, adică Europa cu a sa propunere de Acord de liber-schimb.

Şi, deoarece politica, asemeni naturii, are oroare de vid, în spaţiul lăsat fără control din Orientul Apropiat s-a născut o altă putere regională cu înalt potenţial ofensiv, Statul Islamic, Califatul care ameninţă în mod egal toate structurile de putere tradiţionale din zonă, dar şi ţările europene, cu o certă influenţă în Maghreb şi în unele ţări majore ale Africii negre.

Timp în care, vizibil, Europa a adoptat o atitudine din ce în ce mai defensivă şi reactivă, punctul maxim al proiectului său de extindere fiind atins la Summitul de la Vilnius, momentul în care declinul provocat de criza ucraineană a dus, practic, la retragerea tuturor promisiunilor implicite sau explicite făcute vreodată ţărilor din Parteneriatul Estic şi la îngheţarea procesului de extindere pe cel puţin o perioadă de cinci ani de acum înainte. Fără o voce unică puternică şi credibilă în materie de politică externă şi de securitate, cu diplomaţii naţionale care-şi urmează fiecare propria lor agendă determinată de considerente de supravieţuire economică, Europa are o problemă în a răspunde ofensivei puternice a celorlalţi mari actori mondiali.

Cât timp îşi poate permite Europa să stea în expectativă? Cât timp Uniunea Europeană şi NATO vor juca doar cartea aşteptării fără ca asta să erodeze masiv din credibilitatea pe care doreşte s-o folosescă în apărarea intereselor europene şi euro-atlantice? Deocamdată, ce avem, este un ridicat din umeri care ar putea avea consecinţe dramatice atunci când, în imediata apropiere a zonei sale de control, Rusia a procedat la anexarea unui teritoriu aparţinând, cel puţin pe hârtie, unui stat suveran şi independent. Plus o indecizie reală în ce priveşte calea de urmat în relaţia cu Rusia, tratată simultan ca oponentul tradiţional din perioada Războiului Rece şi ca un partener strategic cu care există ceva probleme temporare. Răstimp în care aceeaşi Europă a pierdut orice tip de influenţă reală în Maghreb, se luptă din greu să menţină ceva puncte de contact în Africa Neagră şi nu mai există ca actor diplomatic în Orientul Mijlociu.

Piesele în marele joc de putere al lumii se rearanjează chiar în acest moment, într-o manieră decisivă. Posibil într-o formulă de forţă, posibil la nivel de negocieri într-o nouă reuniune de super-puteri. Dacă Europa nu va şti să se poziţioneze acum, atunci de mâine, Declinul Occidentului ar putea să devină realitate.