Asta odată cu apariţia a din ce în ce mai multe state cu probleme îndestul de grave încât să poată întra în definiţia clasică de failed states sau fiind încă failing states, dar cu evoluţii interne imprevizibile şi rapide care le apropie de situaţia falimentului. Totul în paralel cu reînvierea ambiţiilor neo-imperiale ale unor foste mari puteri, acum în căutarea gloriei pierdute, perspectivă în care încearcă -şi uneori reuşesc - să-şi creeze (sau recreeze, cum doriţi) pieţe clientelare proprii, adesea repetare geografică a vechilor pieţe de influenţă directă din timpuri mai vechi.

Deoarece este destul de greu de crezut că va putea urma o nouă epocă a aventurilor coloniale, revine în atenţie principiul aproape uitat al „protectoratelor“, desigur reformulat în limbajul corectitudinii politice al sec. XXI, dar acoperind în fapt aceeaşi realitate proprii unui timp de mare criză.

„Protectoratul este un regim care rezultă din înţelegerea dintre două state care se caracterizează în general printr-o repartiţie inegală a competenţelor respective. Este posibil să distingem între mai multe tipuri de protectorat: protectoratul drepturilor omului şi protectoratele coloniale. În primul caz, două state aparţinând aceleiaşi civilizaţii dintre care unul este mare şi puternic, iar celălalt prezintă o populaţie redusă, pot ajunge la un acord prin care cel de-al doilea stat se poate pune sub protectoratul celuilalt. În ce priveşte protectoratul colonial, se deosebeşte de statutul colonial în măsura în care teritoriul colonial este supus regimului administraţiei directe din partea metropolei, în timp ce teritoriul sub protectorat păstrează o anumită formă de autonomie, cel puţin pe plan intern. Este vorba despre o nouă formă de dominaţie care, chiar dacă păstrează structura guvernării şi administraţiei locale, permite unei puteri externe să exerseze anumite atribute coloniale de putere şi control. Pe plan internaţional, Statul Protector să asigure reprezentarea diplomatică şi protecţia cetăţenilor protectoratului, Statul Protector asumă de unul singur responsabilităţile internaţionale“ (sursa UNIVERSALIS).

Mult mai comodă şi convenabilă datorită supleţii inerente, formula protectoratului este interesantă deoarece, pentru Statul Protector, nu presupune niciuna dintre obligaţiile care decurgeau din statutul colonial (asigurarea administraţiei, construcţia de infrastructuri strategice, prezenţa de trupe - poliţie şi armată - şi asigurarea de ajutor în caz de catastrofe naturale etc.) dar poate adăuga, fără mari costuri, un nou „teren de vânătoare“, în orice caz extinderea spaţiului de influenţă directă.

Numai că aplicarea ca atare a unui asemenea raţionament în condiţiile actuale s-a dovedit a fi imposibil, vezi, spre exemplu, proiectul Peters al „Marelui Orient Apropiat“ sperat de americani. Asta pur şi simplu deoarece puterea militară, oricât ar fi fost ea de covârşitoare în raport cu cele dintr-o regiune sau alta, nu mai poate fi singurul criteriu de joc. Drept care, în acest moment, visele neo-imperiale au primit o nouă formulare, mult mai interesantă: după foarte mult timp în istorie, fiecare dintre cei care se doresc a fi Noii Protectori au lansat un apel de coagulare generat (sau motivat) de apartenenţa confesională.

Avem acum, din ce în ce mai vizibilă şi precis formulată, o renaştere a visului neo-imperial rus bazat pe apelul de reunire a popoarelor componente ale spaţiului ortodoxiei. Şi, mai departe, a formării unei imagini a Rusiei de salvatoare şi, de ce nu, de protectoare naturală a tuturor creştinilor aflaţi în primejdie şi ameninţaţi în mod direct, mai ales în zona Orientului Apropiat şi Mijlociu. Realitatea care aduce Kremlinul pe un curs direct de coliziune cu Islamul? Deloc, deoarece - şi aici este noutatea excepţional de importantă al jocului demarat anul trecut - Putin şi Erdogan propun o formulă de cooperare mai mult decât intensivă, respectiv între lumea celor două stindarde, ortodox şi musulman.

Turcia are propriul său vis neo-imperial, asta este deja limpede, dar încearcă şi ea să nu-l mai formuleze ca odinioară prin forţa armelor, ci prin enunţul aceluiaşi tip de apel la unitate. Vorbind  pentru întregul lumii musulmană, auto-propunându-se ca lider musulman reprezentativ, Protector al cauzei palestiniene şi din ce în ce mai tare exponent radical al sentimentelor foarte vechi anti-sioniste şi anti-americane din zonă, profitând la maximum de contextul creat de criza provocată de declaraţia lui Trump privind mutarea ambasadei SUA la Ierusalim.

Rusia şi Turcia au mai reuşit un joc interesant şi cu dezvoltări imprevizibile pentru viitor, adăugând alianţa sui-generis cu Iranul pentru rezolvarea problemei siriene, ceea ce a creat deja un nou şi amplu pol de putere în Orientul Apropiat care, la limită, ar aduce speranţa unei posibile rezolvări (sau măcar a unui armistiţiu de lungă durată) în războiul inter-confesional tradiţional între suniţi şi şiiţi, acum uniţi pe tema palestiniană şi luptei împotriva organizaţiilor teroriste. Desenând, chiar dacă foarte greu şi fără foarte multe garanţii extrem de clare, cadrul foarte larg în care această discuţie despre Noii Protectori ar putea să implice şi alte ţări din Organizaţia de Cooperare de la Shanghai. Aducând deci în acest joc de reîmpărţire a sferelor de influenţă în primul rând China, apoi India, Pakistan dar şi statele pe care fiecare le controlează deja în Africa.

De ce acum? Pentru că toţi vor să profite (inclusiv Uniunea Europeană) de vidul de putere lăsat de Marele Protector de până acum, odată cu retragerea SUA din spaţiul Asiei de sud-est, de relaţia din ce în ce mai antagonică a americanilor cu principalele state occidentale din UE, cearta care se amplifică cu China, de ostilizarea vizibilă şi fără precedent a lumii musulmane faţă de politicile Washingtonului şi de reapariţia unui climat de Război Rece în relaţia SUA-Rusia.

Cu ce şanse de reuşită? Depinde de mulţi factori. Şi cel mai important se va dovedi, în 2018, capacitatea SUA de a formula noi oferte interesante şi cu efect imediat faţă de partenerii săi tradiţionali, faţă de statele europene care-şi construiesc acum în ritm accelerat noul lor proiect coeziv, faţă de parteneri ai lumii islamici precum Egiptul sau statele din Golf, eventual (dacă se mai poate) faţă de Pakistan, India şi China. Mai trebuie să vedem cât de cu adevărat coeziv va fi, pe plan practic, sentimentul unor ţări la apartenenţa la spaţiul ortodox şi, respectiv, la cel islamic, făcându-le să admită progresiv o relaţie de subordonare faţă de eventualii Noi Protectori.

Fie că ne pregătim sau nu pentru asta, fie că ne interesează sau nu, suntem deja implicaţi în acest joc global. Reaşezarea de aliniamente de luptă este în curs de desfăşurare, odată cu noile alianţe şi redefinirea spaţiilor de influenţă.