Prin aceasta „...domnitorul muntean reuşea să cunoască de aproape intenţiile tuturor adversarilor săi".

Se poate afirma că, în perioada domniei lui Mihai Viteazul în Ţările Române, informaţiile ajunseseră la mare preţ, prin volumul şi consistenţa acestora, element ce se resimte în supleţea şi orientarea politicii externe promovate ulterior şi alţi domnitori, cum au fost Şerban Cantacuzino, Constantin Cantemir şi Constantin Brâncoveanu, care rareori au fost surprinşi de evenimente

În plan intern, aceşti domnitori întreprind măsuri organizatorice inspirate şi utile. De reţinut, în acest sens, preocupările constante ale acestora pentru îmbunnătăţirea funcţionalităţii şi a modernizării unor structuri secrete de informaţii.

Faptul că domnitorii respectivi, pentru activităţile desfăşurate anterior vremii lor în domnie, au avut tangenţe cu munca de informaţii, explică, în bună parte, atenţia pe care au acordat-o acestui domeniu. Măsurile respective au menirea să asigure domnitorilor o informare corespunzătoare, pe alocuri chiar de excepţie, în special în legătură cu anumite stări conflictuale existente între unele state europene şi cu privire la măsura în care deznodământul disputelor respective putea afecta Ţările Române.

Primele structuri informative instituţionalizate

În România, primele structuri informative institutionalizate au fost cele cu caracter militar şi au apărut odată cu organizarea armatei române moderne, după Unirea Principatelor. Data de referinţă este 12/24 noiembrie 1859, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin Înaltul Ordin de Zi, nr. 83, a înfiinţat prima structură de stat major din istoria militară modernă a României, Corpul de Stat Major General al Armatei, în componenţa căruia se afla şi Sectia a II-a, prima structură de informaţii a armatei române, condusă de sublocotenentul Gheorghe Slăniceanu, ajutat de sublocotenentul Stefan Fălcoianu.

Principalele atribuţii fixate prin actul normativ au fost întocmirea lucrărilor statistice, culegerea şi centralizarea datelor şi informaţiilor ce interesau operaţiile tactice şi strategice, precum şi cunoaşterea itinerariilor militare.

Totuşi, activitatea acestei structuri a fost redusă, simţindu-se nevoia unui serviciu mai cuprinzător şi cu o problematică mai largă, dar tangentă cu nevoile armatei. S-au pus bazele activităţii de informaţii militare peste hotare, prin ofiţerii trimişi la studii în străinătate, în special în Franţa, pe câmpurile de luptă din Europa sau chiar în America. O atenţie deosebită s-a acordat informaţiilor obţinute de trupele de grăniceri, mai ales pe linia Dunării, unde începuseră incidente între autorităţile române şi cele otomane, mai ales între marinarii turci şi cei români.

Secţia a II-a şi-a desfăşurat activitatea până în anul 1865, când Statul Major General a fost desfiinţat, atribuţiile sale administrative fiind trecute la Direcţia I din Ministerul de Război. Dar, întregul sistem informativ al Principatelor Unite era îndrumat personal de către Domnitor, care a imprimat informaţiilor caracterul de „secret de stat“. Aceasta atestă că informaţiile au fost supuse unui regim secret, în funcţie de natura şi importanţa lor operativă în fundamentarea deciziei.

Alexandru Ioan Cuza a fost ajutat în munca de analiză a informaţiilor de un secretar particular. Până în februarie 1860, acesta a fost Victor Place, iar apoi, la recomandarea lui Vasile Alecsandri şi Costache Negri, ziaristul francez Balygot de Beyne, care a devenit „şef de cabinet“, dar şi coordonator al structurii de informaţii interne şi externe, fiind şeful cancelariei princiare. Baligot a rămas credincios domnitorului până la moartea acestuia şi a păstrat legătura şi cu Elena Cuza, sotia domnitorului, fiind preceptorul copiilor acesteia

Dar A.I. Cuza a avut şi un serviciu mai puţin cunoscut, serviciul secret condus de maiorul Cezar Librecht, director general al poştelor şi telegrafelor.

Necesitatea coordonării acestui sistem informativ piramidal, a obţinerii rapide, a centralizării şi prelucrării informaţiilor, au impus crearea unui Serviciu Special de Informaţii, paralel cu structurile informative departamentale, care a fost condus personal de Domnitor.

Sistemul informativ creat de Alexandru Ioan Cuza a dispus de toate componentele structurilor moderne de culegere, prelucrare şi transmitere de informaţii, desfăşurând activităţi specifice muncii cu agentura. Acesta a avut ca suport de transmitere şi centralizare a informaţiilor în vederea luării deciziilor politico-statale structura Telegrafului şi, mai târziu şi a Poştei. Telegraful a reprezentat în acele momente mijlocul cel mai rapid de informare, dar şi de secretizare a informaţiilor necesare actului de decizie a puterii statale româneşti. Se poate aprecia că sistemul informativ conceput de Alexandru Ioan Cuza a contribuit la crearea şi afirmarea României pe plan internaţional.

Crearea Servi­ci­u­lui Se­cret de In­for­maţii (SSI) 

Războiul de Independenţă a demonstrat ca activitatile de culegere a datelor nu au corespuns aşteptărilor, astfel că, odată cu înfiinţarea Şcolii Superioare de Război, în 1889, s-a introdus şi un curs de specialitate - „Serviciul Informaţiilor“. Cu toate acestea, până la războiul balcanic din 1913, armata română nu a dispus de un serviciu de informaţii propriu-zis. Parlamentul României a elaborat, în ianuarie 1913, Legea Spionajului în timp de pace, promulgată imediat de regele Carol I, lege care stabilea, însă, sancţiuni extrem de blânde pentru spioni: închisoarea corecţională de la 1 la 5 ani sau amendă de la 500 la 5.000 lei. 

În perioada Primului Război Mondial, serviciile de informaţii româneşti au demonstrat mari carente şi ineficienţa serviciilor de informaţii au făcut din România un rai al agenţilor trimişi de Puterile Centrale.

Nicolae Iorga a încercat sa tragă un semnal de alarmă, publicând în 1915 articolul „Cum ne luptăm cu spionii“. „Discuţii asupra chestiunilor cu caracter strict secret se iscau în tramvaie, trenuri, locuri publice, se strigau în gura mare, peste tot locul, informaţii la adresa armatei, armamentului, dotării”, nota în memoriile sale un agent austro-ungar.

Momentul creării Serviciului Secret de Informaţii (SSI) a fost destul de confuz prezentat până acum în istoriografie. Cert este că imediat după terminarea Primului Război Mondial s‑a pus problema reorganizării unui serviciu de informaţii şi contrainformaţii în cadrul Marelui Stat Major. Cum se constatase că ataşaţii militari dispuneau de prea „puţină libertate de mişcare şi informaţiile furnizate nu erau suficiente, existând o stare de alarmism şi încordare, mai ales în regiunea de Est, din care cauză ani de zile armata nu s‑a putut bucura de o viaţă normală, în comandamente domnea îngrijorarea, iar în rândul populaţiei o stare de nesiguranţă cu grave consecinţe economice“, s‑a pus problema creării unui serviciu secret paralel, cu angajaţi civili. Marele Stat Major l‑a luat însă sub aripa sa, într‑o „dependenţă totală de subordonare şi o oarecare anchiloză militaristică [ce] nu lăsa SSI elasticitatea necesară unui adevărat serviciu informativ modern“, nota Gheorghe Cristescu (vezi. Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi frontul secret, p. 14)
 
Aşa încât, în 1922, Consiliul Superior al Apărării Ţării, căruia i‑a acordat mai multă autonomie şi pe plan informativ (faţă de Marele Stat Major) şi pe plan contrainformativ (faţă de Siguranţa generală). Noi reorganizări s‑au produs în 1923 şi 1924, dar ceea ce lipsea noului organism de informaţii era un şef care să‑ţi dea un rost.
 
Astfel, Consiliul Superior de Apărare al Ţării aprobă constituirea noii structuri informative, iar pe 1 mai 1925, în fruntea acestui serviciu denumit „Serviciul Secret de Informaţii“ a fost numit Mihail Moruzov. Serviciul de Informatii al Armatei şi-a urmat cursul său, iar Serviciul Secret a functionat doar nominal sub tutela Marelui Stat Major, fiind condus cu o mânp de fier de Moruzov, însă după 1930, şeful şi „fondatorul“ său s-a amestecat în jocurile politice dubioase patronate de Regele Carol al II-lea şi a intrat în conflict cu Ion Antonescu, furnizându-i suveranului documente aşa-zis compromiţătoare privind viaţa generalui Antonescu.

Serviciul Secret a lucrat după cele mai profesioniste metode ale culegerii de informaţii, folosind mai multe tipuri de informatori. Membrii unor misiuni oficiale sau diplomatice erau şi ei „ajutati“ să aibă o comportare „imorală“, pentru ca apoi, pe baza materialului compromiţător, să fie „convinşi“ să colaboreze cu Serviciul.

Intelligence-ul românesc în vreme de război - Serviciul Special de Informaţii (SSI)

În perioada premergătoare şi în cea imediat următoare izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, teritoriul românesc a devenit zonă de maximă importanţă pentru interesele germane, franceze, engleze şi sovietice. Întrucât obiectivul strategic al românilor era refacerea tuturor graniţelor ţării, s-a declanşat o laborioasă activitate de creare şi reformare a acelor instituţii care puteau fi de folos în acest scop.

Generalul Ion Antonescu, conducător al statului, avea nevoie de un instrument puternic şi eficient care să-l ţină la curent cu evoluţia şi perspectivele raporturilor diplomatice şi ale operaţiilor militare. Acest instrument nu putea fi decât Serviciul de Informaţii al Armatei, care, la acea dată, era destul de slăbit în urma evenimentelor din 3-6 septembrie 1940, ce duseseră la prăbuşirea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea şi la preluarea puterii de către generalul Ion Antonescu. Ca urmare, serviciul trebuia supus unui amplu proces de reformă structurală care să-i sporească eficienţa la nivelul de exigenţă cerut de înaltul comandament.

Astfel, la 9 octombrie 1939 s-a publicat în Monitorul Oficial Decretul-lege pentru organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, în care, pentru prima dată, apărea titulatura de Serviciu Special de Informaţii (SSI), care nu a fost însă folosită în timpul lui Moruzov (6 septembrie 1940), impunându-se abia după noiembrie 1940. Cel numit de Antonescu la data pe 15 noiembrie 1940 în fruntea Servicului Special de Informaţii, noua structură de intelligence trecută în subordinea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, a fost Eugen Cristescu. Noul director absolvise seminarul teologic din Iaşi şi era jurist de profesie. A fost avansat treptat până la funcţia de director în Directia Generală a Poliţiei, remarcându-se prin modul în care a combătut mişcarea legionară.

De remarcat performanţa lui Eugen Cristescu de a nu implica SSI-ul în politică.

Din cauză că ţara se afla în război, SSI-ul reorganizat de Cristescu s-a orientat informativ în principal asupra Rusiei Sovietice, dar şi împotriva partidului comunist şi mişcării legionare. În acelaşi timp, SSI-ul s-a confruntat şi cu cele 11 organizaţii de spionaj germane care activau în Romania, dar şi cu cele maghiare şi bulgare.

Între anii 1943-1944, SSI a făcut un adevărat dans pe muchie de cuţit, protejându-i şi pe liderii comunişti: Petru Groza, Ioan Gh. Maurer, Mihai Beniuc (chiar angajat în SSI pentru a nu fi trimis pe front).

După 23 august 1944, Eugen Cristescu a distrus mai multe dosare, apoi s-a refugiat cu o mare parte din arhiva sa în comuna Bughea din judeţul Muscel, unde a şi fost arestat pe 24 septembrie 1944. Transferat în Rusia Sovietică, a fost îndelung anchetat, iar în 1946 condamnat la moarte. După ce a fost închis în penitenciarele de la Dumbrăveni, (Sibiu) şi Aiud, Eugen Cristescu a decedat la 12 iunie 1950, în penitenciarul Văcăreşti.

În perioada cuprinsă între 23 august 1944 şi 9 mai 1945, SSI s-a confruntat cu o situaţie operativă de neinvidiat pentru orice instituţie cu responsabilităţi în domeniul apărării şi promovării interesului naţional: legături externe rupte şi interzise; timorarea cadrelor şi agenţilor de informaţii prin ameninţări - din partea autorităţilor - cu epurarea şi/sau judecarea pentru imaginare crime de război la care ar fi participat în timpul campaniei pe Frontul de Est; obligativitatea de a coopera cu structurile similare ale Aliaţilor, care în realitate se spionau reciproc, conturând deja primele simptome ale războiului rece; viaţa economică şi social-politică ajunsă în pragul anarhiei datorită eforturilor de război, dar şi a luptei pentru putere între partidele Blocului Naţional Democratic, care constituise suportul politic al actului de la 23 august 1944; abuzuri şi crime făcute de militarii sovietici atât asupra locuitorilor români, cât şi a etnicilor germani deportaţi la munca de reconstrucţie în URSS; ingerinţe tot mai pregnante ale autorităţilor sovietice de ocupaţie în treburile publice ale statului român.

În ciuda acestor condiţii vitrege, SSI a demonstrat, şi de data aceasta, un profesionalism incontestabil, reflectat în documente de informare operativă curentă. După instaurarea guvernului prezidat de dr. Petru Groza, în care comuniştii au avut preponderenţă, au reînceput epurările în cadrul Serviciului de Informaţii şi înlocuirea vechilor funcţionari şi ofiţeri cu oameni selecţionaţi pe criterii politice, care în termen de specialitate înseamnă preluarea controlului asupra instituţiei şi nicidecum penetrare. Din această perspectivă, procesul de sovietizare a României nu poate fi receptat ca produs al oportunismului sau conservatorismului manifestat de cadre de conducere ale Serviciului de Informaţii ori ca impact al actului de la 23 august 1944. Procesul de sovietizare s-a datorat recunoaşterii URSS ca partener de alianţă şi ca o mare putere, ceea ce a însemnat şi o recunoaştere concomitentă sau în consecinţă a doctrinei politice şi militare sovietice, a practicilor şi compromisurilor ce decurgeau de aici: zone de influenţă, impunerea regimului comunist în aceste zone. Documentele de arhivă dovedesc că atunci când s-a produs actul de la 23 august 1944, în limbajul diplomatic al Marilor Puteri intrase deja sintagma „zone de influenţă", România fiind atribuită celei sovietice. Sub ocupaţia sovietică, după câteva încercări de a continua activitatea şi a-şi face datoria, SSI-ul a fost practic desfiinţat. Odată cu sovietizarea ţării, dispărea şi cel mai important serviciu de informaţii al României.

Articol semnat de Tiberiu TĂNASE