Menţionăm că volumul începe cu următoarea notă: „Această carte n-ar fi apărut dacă, în seara de 17 aprilie 2015, n-aş fi intrat în taverna grecească «Opa» din Chişinău“. În cadrul lansărilor pe care le-a avut până în prezent la Bucureşti, Chişinău şi Paris, precum şi în interviurile despre roman pe care le-a acordat, Păduraru a spus că în acea seară s-a întâlnit cu un soldat al Federaţiei Ruse, însă, fiind o întâlnire de serviciu, nu poate divulga conţinutul discuţiei.

Pavel, la cele trei lansări ale romanului „Moartea lui Igor Alexandrovici“, afirmai că ai scris această carte timp de zece ani. Acum un deceniu însă miliardul nu era furat şi nici Igor Dodon nu era preşedinte, dacă facem referire la personajul Godon. Ai schimbat povestea în repetate rânduri?

 De la bun început, această carte era povestea unor alcoolici din Chişinău, în care apoi, peste câţiva ani, am introdus subiectul manipulării la nivel ştiinţific global, în numele căreia mor mulţi oameni. Mi se crease impresia că mortalitatea la scară mondială este într-adevăr o prioritate pentru mai marii lumii. Apoi, alţi ani, acest manuscris mi-a servit doar ca jurnal. Pe urmă am făcut din el o misterioasă poveste de dragoste, care cred că a fost cel mai frumos text pe care l-am scris vreodată. Între timp a venit 17 aprilie 2015, despre care să nu mă întrebaţi nimic, că nu ştiu ce să vă răspund… După aia cartea m-a scris pe mine, nu eu pe ea. Doi ani am fost dominat de ea. Da, romanul a apărut, pentru că a fost 17 aprilie, dar de m-aş întoarce acum cu trei ani în urmă, aş prefera să sar peste acea zi, chiar şi în cazul în care cartea se va bucura de succes. Romanul ăsta mi-a lăsat un gust prea amar…

În cei zece ani ţi-ai schimbat viziunile şi despre lume şi viaţă?

În ultimii ani şi viaţa mea s-a schimbat radical. Acum un deceniu, credeam că lumea se poate salva, prin contribuţia fiecărui cetăţean în parte. Dar astăzi văd că oamenii au renunţat la suflet şi trăiesc strict pentru beneficiile trupeşti şi materiale. Respectiv, suntem conduşi de un egoism manifestat până la fanatism, care contribuie decisiv la procesul de transfigurare a noastră din homo sapiens în necuvântătoare. Nimeni nu se mai gândeşte la o eventuală salvare de ordin spiritual, care pentru homo modernus înseamnă pierdere de timp. Or, viaţa în noi a murit… Iată de ce ziceam că suntem nişte cadavre ambulante sau animale cu chip de om.

De ce ai făcut nota de la începutul cărţii despre 17 aprilie 2015, dacă refuzi să ne dai detalii despre acea seară?

Această notiţă e parte din carte, altfel cartea n-ar fi un tot întreg. E ca şi cum eu n-aş avea un ochi. Altceva nu ştiu ce aş mai putea spune…

Despre ce e acest roman, de fapt?

E despre dezamăgirea omului care merge până la sacrificiu în numele unui ideal, care în cele din urmă se dovedeşte a fi o minciună urâtă. Aşa a păţit Igor Alexandrovici, personajul care a încercat să fie corect într-o lume înglodată de minciună. Nu acuz oamenii că se mint, ci regret când văd consecinţele acestei minciuni individuale şi colective în acelaşi timp. Oamenii sunt doar victime ale manipulării, care a atins proporţiile unui genocid la scară mondială.

Tu nu minţi niciodată?

În calitate de jurnalist, nu, n-am minţit. În calitate de om, sunt parte a turmei.

 

Am schimbat manuscrisul de mai multe ori, în funcţie de vântul de afară

Ce te-a făcut să lansezi cartea şi la Paris?

De mult timp visam să fac un interviu cu Paul Goma şi ăsta a fost cel mai potrivit moment pentru a merge cel puţin să-l văd. Din păcate, n-am reuşit să mă întâlnesc cu domnia sa, pentru că de şapte luni, de când şi-a pierdut soţia, el nu mai comunică cu nimeni. Aşa cum se află la o vârstă înaintată, consider că acest lucru ar trebui să trezească îngrijorare şi la Chişinău, şi la Bucureşti, dar văd că nimănui nu-i pasă. Mai mult, m-am gândit să-mi lansez cartea în punctele geografice în care au avut loc anumite evenimente reale despre care am scris şi în roman şi unde există comunităţi de români. Sunt evenimente care au fost descrise în mod diferit în mass-media. Presa, fiind una dintre cele mai importante maşinării de manipulare, cred că şi-a găsit locul aici foarte bine. De exemplu, e vorba şi despre omorurile lui Hussein sau Gaddafi, dar în Libia sau Irak nu cred că are sens să fac lansări de carte românească. Cele mai depărtate dintre ţările în care mi-am propus să ajung cu această ocazie sunt Nepal, Malaezia, Mexic, SUA şi Uruguay.

Simţi diferenţa între oamenii din fiecare ţară unde ai avut lansări?

Cei mai calzi i-am simţit pe cei din Paris: şi moldoveni, şi români, şi francezi. A fost cea mai frumoasă lansare de carte la care am participat, care a fost posibilă şi datorită moderatoarei Tatiana Ţâbuleac. Nu a fost o lansare de carte obişnuită, ci o discuţie despre literatură şi viaţă cu participarea tuturor celor prezenţi în sală.

Pentru tine, ca autor, care e diferenţa între primul tău roman, „Karlik“, şi „Moartea lui Igor Alexandrovici?

Îţi spuneam şi mai sus că, în 2006, când am început să scriu acest roman şi când a apărut „Karlik“, aşteptam o schimbare, în care credeam cu tot sufletul. De aceea am scris „Karlik“ cu plăcere şi speranţă. Acum constat că am fost naivul care credea în minuni. „Moartea lui Igor Alexandrovici“ am scris-o pe alocuri cu dezamăgire, pe alocuri cu dezgust, după ce am priceput că şi „Karlik“ e o mare iluzie. De data asta, n-am avut plăcerea de a scrie şi, din acest motiv, înainte de a da bun de tipar, am schimbat manuscrisul de mai multe ori, în funcţie de vântul de afară.

 

Recomand alegătorilor să nu citească această carte înainte de a merge la votul care urmează în Republica Moldova 

Care a fost speranţa pe care ai pierdut-o?

Faptul că mai există oameni care într-adevăr ar vrea să schimbe ceva spre bine, cel puţin în preajma lor. Pentru că, dacă oamenii nu s-ar minţi unii pe alţii, ar căpăta imunitate în faţa minciunii, cu care sunt hrăniţi de societate şi marile puteri. Mai bine zis, atunci manipularea şi-ar pierde sensul. Dar pentru aceasta muritorii ar trebui să creadă în valorile morale, ceea ce pentru lumea de astăzi e o tradiţie veche şi inutilă. Lumea deja e roasă de caracatiţele falsului, împinse în mulţime de către cei care o guvernează.

După apariţia acestui roman, spuneai că ai vrea să te laşi de jurnalism şi să fii numai scriitor. De ce?

A fost un gând, nu e decizie, care depindea de unele lucruri din viaţa mea privată. În afară de aceasta, literatura e mai curată decât jurnalismul. Pentru că în presă deseori minţi fără să-ţi dai seama sau alţii mint prin intermediul tău şi astfel devii purtător al minciunii, pe când în literatură descrii stări de fapt. Mi-a venit acest gând după ce 17 aprilie a ucis jurnalistul din mine. Dacă până atunci doream cu orice preţ să transmit lumii ceva sau să ajut unii oameni, acum m-am blocat. Nu mai vreu să spun nimănui nimic.

Cu toate astea, lucrezi în continuare în presa de la Chişinău.

Lucrez, deci, exist. (Râde)

E o coincidenţă că un roman cu personaje gen Godon, Plai, Fileu, apare înainte de parlamentarele din Chişinău?

Ăştia-s eroi secundari atât în romanul meu, cât şi în construcţia lumii. Recomand, totuşi, alegătorilor să nu citească această carte înainte de a merge la vot, pentru că vor fi tentaţi să boicoteze scrutinul, înţelegând că toţi candidaţii una sunt – pământ, orgolii şi minciună. Şi că niciun partid nu este interesat de soarta lor.   

 

Am avut alături un om implicat în frauda bancară

Cum ai aflat unde a dispărut miliardul?Ai făcut vreo investigaţie jurnalistică?

N-am făcut nimic intenţionat în legătură cu asta. De ce, de pildă, nu m-aţi crede că, în ultimii ani, aş fi putut să am alături un om implicat în frauda bancară? Şi poate că el m-a făcut să înţeleg toată povestea? Cine-i el? mă veţi întreba. Nu pot să vă spun, pentru că deja a murit.

Când a murit?

Pe 7 ianuarie, în acest an. Era Crăciunul pe stil vechi…

Unde vor avea loc următoarele lansări ale romanului?

Cred că la Bălţi sau la Bruxelles, nu ştiu.

Care a fost cel mai memorabil comentariu despre acest roman din partea cititorilor?

„După ce o citeşti, negrul îţi pare alb şi viceversa“, a zis cineva. „Cartea asta e un mustang care aleargă pe asfalt încins“, a zis altcineva.

Pavel Păduraru s-a născut la 9 august 1976 în Chişinău. A absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării a Universităţii de Stat. În perioada 1996-2000 a condus serviciul de presă al Fundaţiei „Viaţă fără droguri“, iar în 2000 a fondat prima revistă culturală online din R. Moldova „Lolocur“. Din 2006 este jurnalist de investigaţie la ziarul „Timpul“ din Chişinău. În prezent, este redactor-şef al acestei publicaţii. Este şi coautor al serialului documentar de investigaţie „La Hanul Morţii“, un film despre escrocheriile imobiliare în Republica Moldova, nominalizat în cadrul Festivalului Internaţional de Film Documentar „Cronograf-2015“. Apariţii editoriale: „La braţ cu opoziţia“ (Speranţa, 1998), „Îmi pare că-s păduraru“ (Tiuk, 2001), „Karlik“ (Pontica, 2006).

                                                                                              Material realizat de Natalia Jurminskaya