Europa trebuie să-şi ia destinul în propriile mâini, este provocarea noastră pentru viitor“, a adăugat Angela Merkel în cadrul ceremoniei  de la Aachen (Renania de Nord-Westfalia, la graniţa cu Belgia şi Olanda), cu ocazia acordării unui premiu european preşedintelui francez Emmanuel Macron. Foarte interesantă şi extrem de sugestivă pentru a înţelege următoarele mişcări pe care le veţi vedea în următoarele săptămâni, este şi poziţia Preşedintelui Macron care dezvoltă ideea exprimată de cancelarul german, extinzând-o şi precizându-i domeniul de aplicare.

Macron a pledat pentru a „face din Europa o putere geopolitică şi diplomatică“ mesaj desigur deloc nou şi auzit de foarte multe ori în ultimii ani la Bruxelles. Dar care capătă un sunet şi o reverberaţie cu mult mai intense în contextul crizei declanşate odată cu decizia lui Trump de a retrage SUA din Acordul nuclear iranian, gest dezavuat de partenerii europeni (Marea Britanie, Franţa şi Germania) dar şi de Rusia şi China, co-semnatarii textului semnat la Viena în 2015. Drept care, pentru ca lucrurile să fie extrem de clare, Macron spune:

„Dacă vom accepta ca alte mari puteri, inclusiv aliate, inclusiv prietene în orele cele mai grele ale istoriei noastre,să se pună în situaţia de a decide pentru noi asupra diplomaţiei, securităţii noastre, câteodată împingându-ne să ne confruntăm cu cele mai teribile riscuri, atunci nu mai suntem ţări suverane.“

Semnificaţiile pot fi enorme începând cu viitorul imediat. Şi nu numai pentru relaţii transatlantică, nu numai pentru arhitectura de securitate a NATO, nu numai pentru UE, ci şi pentru întreaga ţesătură, atât de fragilă acum, a relaţiilor internaţionale. Criza iraniană este doar vârful aisbergului. Mai precis, este ultima explozie, adevărat cea mai vizibilă şi mai amplă, dintr-un şir de confruntări care s-au succedat între SUA şi UE, fiecare dintre ele semnificativă dar niciodată într-atât de importantă încât, la modul serios, să se profileze o problemă de sistem.

De data asta, problema cu Iranul a obligat semnatarii „acordului nuclear“ să se poziţioneze şi, în acest moment, ceea ce avem este o falie extrem de clară şi de adâncă între SUA cu angajamentul ferm al lui Trump de a impune „cele mai dure sancţiuni luate vreodată la adresa unui stat“ şi ceilalţi semnatari ai acordului care vor să-l continue şi să-l dezvolte.

După ce a renunţat succesiv la Tratatul transpacific (lăsând Chinei un imens şi totalmente nesperat spaţiu de joc) şi Acordul de la Paris asupra luptei împotriva schimbărilor climatice, Trump a decis această mişcare, tensionând foarte serios situaţia din Orientul Apropiat şi producând în câteva ore cel puţin două efecte directe care schimbă aproape din temelii decenii de negocieri diplomatice şi ameninţă ca, mai devreme sau mai târziu, să provoace rupturi poate ireversibile în echilibrul global de securitate.

Pe de o parte, ieşind din joc, SUA lasă ca triada Rusia-Turcia-Iran să se aşeze mai bine în poziţia de garant al jocurilor din Orientul Mijlociu. Pe de altă parte, obligă cele trei puteri europene (susţinute de poziţia absolut consonantă a diplomaţiei europene) să caute o soluţie de rezolvare a problemei iraniene alături de Rusia şi China.

O alianţă ad-hoc, neaşteptată prin ce s-ar putea dovedi dimensiunile ulterioare de cooperare căci, tocmai din cauza măsurilor americane de o duritate fără precedent, s-ar putea gândi o clauză comună Germania-Franţa-Marea Britanie-Rusia-China şi cu binecuvântarea UE pentru a răspunde sancţiunilor, cele care vor afecta economic mai mult sau mai puţin masiv multe ţările ale lumii care fac comerţ cu Iranul. Obligând pe toată lumea  să aleagă, cu efect aproape imediat, de partea cui vor să fie în perioada următoare.

Nu uitaţi, pentru UE chestiunea iraniană este doar una dintre probleme, urmează, peste mai puţin de o lună, momentul unor posibile măsuri protecţioniste americane în comerţul cu Europa, la care decizia de la Bruxelles este clară: vor urma măsuri similare împotriva exporturilor americane. Ceea ce, evident, va împinge UE să identifice în urgenţă cât mai multe pieţe alternative, chiar cu preţul limitării sau poate renunţării la măsurile limitative luate până acum în raport cu state dintr-o zonă sau alta a lumii.

Fără îndoială, răspunsul american nu se va lăsa aşteptat şi va viza zona atât de sensibilă a capacităţii Europei de a-şi asigura apărarea şi securitate. Totalmente neclar cum se va face asta, scenariile privind viitorul NATO aflat sub o asemenea presiune sunt doar ipotetice. Ce este clar, e că europenii au simţit că americanii par să extindă conceptul protecţionismului extrem şi asupra zonei apărării şi securităţii. Cât de mult? Cât de repede? E limpede că Merkel şi Macron au primit nişte semnale directe de la Trump pe această problemă, de unde şi reacţia lor atât de rapidă şi de fermă.

Din acest moment, prioritatea europeană deja anunţată privind crearea unui sistem comun de apărare şi securitate capătă o cu totul altă valoare, aşa cum trebuie judecată cu alte argumente şi atenţie participarea fiecărei ţări europene la programele de dezvoltare a industriei militare europene.

Nu ştiu dacă acesta este contextul în care s-ar putea reevalua relaţiile UE cu Rusia şi China, dar poate este un moment de a reflecta asupra unei afirmaţii făcute cu o lună în urmă de Jean-Claude Juncker, Preşedintele Comisiei Europene:

„Trebuie să învăţăm să vorbim cu ruşii de pe poziţii de egalitate... Trebuie să restabilim contactul cu Rusia. Rusia este un jucător important. Nu există o agendă de securitate pentru Europa fără Rusia. Nu îmi place actuala retorică de Război Rece“.

Premoniţie? Poate, dar nu cred. Mai degrabă un semnal asupra unui anume tip de scenariu dintr-o lume viitoare ciudat de multipolară, într-o formulă în care mai nimeni nu credea.

Tabla de şah a puterii globale? Sigur că da. Numai că, iată, nu era vorba nici de acea tablă de şah, poate nu de aceeaşi jucători şi, în orice caz, nu de această configuraţie a negocierilor în care UE vrea să vorbească ca o putere globală.

Să vedem dacă are cu ce, cu cine şi îşi oferă argumentele necesare şi convingătoare. Trump lasă locul liber. Vom vedea cine s-a pregătit să profite.