Sfârşitul lui James Bond? Serviciile britanice de informaţii ar putea avea mult de suferit de pe urma Brexitului

Puterea şi fundamentele serviciilor britanice de informaţii sunt în pericol din cauza Brexitului, care va aduce o cascadă de repercusiuni. Londra trebuie să-şi adapteze agenţiile de intelligence pentru a face faţă noilor provocări, scrie Foreign Policy.

De la romanele lui John le Carre la interesul pe care-l suscită James Bond, Marea Britanie s-a bucurat şi a cultivat multă vreme imaginea unui producător de spioni superiori. Această reputaţie se bazează pe ceva mai mult decât mituri. Timp de decenii în timpul şi după cel de-Al Doilea Război Mondial, munca minuţioasă a ofiţerilor de informaţii britanici a reprezentat una dintre sursele principale de putere ale Regatului Unit.

Acea putere şi fundamentele sale sunt acum în pericol din cauza Brexitului, care va avea o cascadă de repercusiuni asupra serviciilor britanice de intelligence: va scoate Marea Britanie din instituţiile UE care au contribuit la securitatea naţională a Regatului, dar ar putea să pună în pericol şi relaţia specială din domeniul informaţiilor cu SUA, care ar putea să încerce să întărească în schimb relaţiile cu Bruxellesul. 

Însă deşi Brexitul pare a fi inevitabil, încă există feluri prin care Marea Britanie ar putea evita un astfel de rezultat.

Din cenuşărese, în prinţese: cum şi-au clădit reputaţia serviciile britanice de informaţii

Serviciile britanice de informaţii - MI5, care se ocupă de informaţiile interne; MI6, care se ocupă de informaţiile externe şi GCHQ, care se concentrează pe serviciile de telecomunicaţii - au fost prezentate atât acasă, cât şi peste hotare drept Rolls-Royce-urile serviciilor de informaţii. Însă nu au fost aşa întotdeauna. Dosare declasificate arată că, înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, agenţiile britanice de spionaj erau adesea mai degrabă asemănătoare unor rable, şi nu automobile de lux. MI5 şi MI6 au fost înfiinţate în 1909 şi la începutul Primului Război Mondial, în 1914, ambele servicii aveau resurse puţine: personalul MI5 era format din 17 membri, inclusiv responsabilul biroului. Situaţia se îmbunătăţise uşor până la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1939. Un istoric intern declasificat al MI5 arată că în ajunul războiului, secţia de contraspionaj a agenţiei avea doar doi ofiţeri -care erau responsabili de întreg Imperiul Britanic şi Commonwealth. MI5 şi MI6 nici nu ştiau numele serviciului militar de informaţii al Germaniei, Abwehr.

Bineînţeles, agenţiile britanice de intelligence au avansat şi au înregistrat succese răsunătoare împotriva Axei. Aceste victorii au fost datorate în mare parte reuşitelor de la Bletchley Park, unde spărgătorii britanici şi aliaţi de coduri au descifrat faimoasa maşină criptografică Enigma, obţinând mai multe date importante legate de cel de-al Treilea Reich decât oricare alt stat a avut despre un alt guvern din istorie.

Acel succes s-a extins şi în perioada postbelică, când serviciile britanice de informaţii au ajutat Regatul Unit să se autodepăşească - deşi forţa sa dură era în declin. Acest lucru s-a datorat parţial gestionării de succes pe care Guvernul britanic a avut-o în felul cum comunitatea internaţională a perceput abilităţile sale. Whitehall a cultivat o imagine de servicii de informaţii abile şi pricepute prin publicarea selectivă a unor secrete legate de Bletchley Park şi alte succese uimitoare de pe vremea războiului, precum sistemul „double cross“ al MI5, prin care a reuşit să captureze spioni germani în Marea Britanie şi să-i transforme în agenţi dubli. Aşa cum a spus succint Sir J.C. Masterman, şeful sistemului double-cross: serviciile britanice de informaţii „au condus şi controlat în mod activ sistemul german de spionaj din ţară“.

În timpul Războiului Rece, spionii britanici au reuşit să-şi menţină reputaţia. Capacităţile tehnice ale GCHQ erau de primă clasă şi teritoriile de peste ocean ale Marii Britanii s-au dovedit a fi folositoare pentru colectarea SIGINT pentru Regatul Unit şi Statele Unite. Marea Britanie a pus la cale şi câteva puciuri de spionaj şi contrainformaţii spectaculoase. În timpul Crizei rachetelor cubaneze, în octombrie 1962, atunci când lumea a fost mai aproape de apocalipsa nucleară decât oricând altcândva în istorie, informaţiile furnizate de Oleg Penkovski - care era adânc infiltrat în serviciile militare de intelligence ale Rusiei şi care lucra atât pentru MI6, cât şi pentru CIA - au oferit Washingtonului detalii cruciale despre situaţia rachetelor sovietice din Cuba. Informaţiile lui Penkovski, sub numele de cod „IRONBARK“, au dezvăluit, printre altele, cât de departe erau rachetele sovietice de statutul funcţional şi astfel cât de mult timp putea Washingtonul să petreacă pentru relaţiile diplomatice cu Moscova. Câţiva ani mai târziu, MI6 a reuşit să recruteze un important ofiţer KGB, Oleg Gordievski, care a devenit şef de secţie în Londra şi le-a oferit Marii Britanii şi Statelor Unite date unice despre intenţiile şi capacităţile Uniunii Sovietice.

Astfel de realizări au transformat informaţiile într-un multiplicator de forţe pentru Marea Britanie în timpul Războiului Rece, ajutând-o să capete un loc la masa înaltă a relaţiilor internaţionale, în ciuda economiei şi puterii sale militare în declin. GCHQ a lucrat atât de strâns cu Agenţia Naţională de Securitate (NSA) a SUA, încât au funcţionat ca două părţi ale aceleiaşi maşinări transatlantice masive de colectare SIGINT (informaţii din semnale). Această relaţie între agenţii i-a oferit Londrei un avantaj politic la Washington. Registrele de la Librăria Prezidenţială Richard Nixon, spre exemplu, arată cazuri în care ofiţeri britanici de informaţii au primit acces la cei mai importanţi politicieni ai Washingtonului, inclusiv Henry Kissinger, şi chiar la participarea la întâlnirile Consiliului Naţional de Securitate, în feluri de neimaginat pentru oficiali ai oricăror altor ţări.

Documente desecretizate acum aproape 20 de ani arată că în anii 1960, cel mai important corp de evaluare a informaţiilor, Comitetul Comun de Informaţii, i-a sfătuit pe prim-miniştri britanici succesivi că aderarea la Europa era esenţială pentru viitorul strategic al Marii Britanii: aceasta era singura cale prin care ţara putea scăpa de stagnarea economică şi proteja relaţia specială cu Washingtonul, care considera că Regatul Unit este mai valoros în Europa decât fără ea. 

Dacă Marea Britanie va părăsi acum Uniunea Europeană, există motive clare pentru a considera că Washingtonul va privi Londra ca pe un stat mai puţin important din punct de vedere strategic. Oficialii americani vor începe să se întrebe dacă SUA chiar au nevoie de Marea Britanie sau dacă ar fi mai bine ca Washingtonul să-şi întărească relaţiile de intelligence cu UE.

Susţinătorii Brexitului subliniază în mod corect faptul că după ce au aderat la UE, agenţiile britanice de informaţii au continuat să lucreze cu membrii UE bilateral, nu cu UE ca un întreg-aşa că părăsirea Uniunii nu ar trebui să presupună vreo diferenţă. Însă această viziune optimistă scoate din calcul impactul real pe care Brexitul îl va avea asupra securităţii naţionale a Regatului Unit. Marea Britanie a avut de câştigat de pe urma faptului că a fost membră în corpuri europene precum Europol şi Sistemul Informaţional Schengen, care i-au oferit informaţii legate de terorism, trafic de persoane şi alte infracţiuni grave. Poliţia britanică şi MI5 au folosit astfel de date pentru a identifica ofiţeri ruşi care au încercat să asasineze un fost spion rus, Serghei Skripal, în Salisbury, în 2018. Însă, dacă Marea Britanie va părăsi UE, ţara va pierde accesul la astfel de informaţii.

Războiul cibernetic, oportunitate pentru serviciile de informaţii ale Marii Britanii

După Brexit, serviciile de informaţii vor fi nevoite să se adapteze. O zonă anume oferă cea mai bună perspectivă: tărâmul cibernetic. GCHQ este deja un lider mondial în informaţiile digitale. Dezvăluirile neautorizate ale lui Edward Snowden din 2013 au arătat cât de aproape lucrează GCHQ cu NSA, exploatând platforme de pe internet pentru a aduna informaţii. Deşi rolul său a fost în mare parte ignorat, se pare că GCHQ a fost prima care a identificat şi a avertizat serviciile americane de informaţii în legătură cu un grup rus de hackeri, Fancy Bear, care a spart emailurile Comitetului Naţional Democrat din SUA în 2016.

Strategia Naţională de Securitate Cibernetică a Marii Britanii pentru 2016-2021 a recunoscut pentru prima dată faptul că ţara are capacităţi ofensive de hacking. O probabilă zonă de creştere pe viitor pentru serviciile britanice de informaţii va fi să îmbunătăţească aceste capacităţi şi să efectueze atacuri cibernetice asupra ameninţărilor statale şi non-statale, ca presupusul atac cu virus Stuxnet al Israelului şi Americii, din 2010, asupra programului nuclear al Iranului. Istoria arată că spionii Marii Britanii sunt extraordinar de buni în a transforma dezavantajele sumbre în succese răsunătoare, aşa cum au făcut la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Războiul cibernetic oferă din nou această oportunitate-în special pentru că nu necesită putere militară convenţională, care a fost greu de plătit de către Marea Britanie în era sa prelungită de austeritate.

O altă zonă de creştere a serviciilor de intelligence britanice în viitor va fi probabil acţiunea sub acoperire pentru apărarea de acţiunile de dezinformare. O provocare majoră a societăţilor occidentale este creşterea numărului de ştiri false, promovate online de regimuri autoritare precum China, Iran, Coreea de Nord şi Rusia. Cele mai multe state încă nu au o strategie pentru a contracara acest tip de dezinformare. Marea Britanie, în schimb, are un model folositor în trecutul său recent. În timpul Războiului Rece, obscurul departament de luptă împotriva propagandei sovietice, Departamentul de Cercetare Informaţională, a răspuns repede, lucid şi eficient la falsurile KGB-ului. Poate că Marea Britanie ar trebui să adapteze metodele la era reţelelor sociale de astăzi.

Serviciile britanice de informaţii ar putea, de asemenea, să înceapă să spioneze UE. Nimeni din exterior nu ştie cât sau dacă Regatul Unit deja întreprinde astfel de acţiuni; până acum, eventuale documente care să certifice acest lucru nu au fost declasificate. Însă Marea Britanie are o istorie îndelungată de spionaj asupra aliaţilor săi: spărgătorii britanici de coduri au interceptat şi citit comunicaţiile americane înainte ca America să intre în ambele războaie mondiale. În ultimele decenii, cooperarea amplă pe care apartenenţa la Uniunea Europeană a presupus-o probabil că a făcut din spionajul britanic asupra Europei ceva prea riscant-şi viceversa. Dar odată ce va ieşi din blocul comunitar, Regatul Unit nu va mai avea astfel de constrângeri. De când au început discuţiile referitoare la Brexit, au existat zvonuri că serviciile de informaţii din Regat i-au spionat pe negociatorii UE. 

Brexitul va determina serviciile de intelligence ale Marii Britanii să răspundă unei întrebări incomode, cu care nu s-a mai confruntat de la cel de-Al Doilea Război Mondial încoace: Ce pot oferi în plus faţă de altele?