Ciudat şi aproape de neînţeles este că demersul de a modifica întreg sistemul legilor justiţiei vine prin voinţa politică a două partide aflate la polii opuşi ai eşichierului politic: dreapta naţionalistă în Polonia, stânga  cu accente populiste în România.

Ambele au declanşat o operaţiune fără precedent de preluare ostilă, dacă-mi permiteţi să folosesc acest termen care desemnează una dintre practicile ofensive binecunoscute ale marilor corporaţii, a tuturor pârghiilor justiţiei, într-o încercare de a le subordona în totalitate puterii politice. Oferindu-i acesteia toate atributele de intervenţie şi control (sau cât mai multe posibil) pentru a putea numi personajele-cheie din sistem. Anihilând astfel statutul de independenţă pe care justiţia ar trebui să-l aibă în teoria existenţei oricărui stat democratic.

A început în cazul Poloniei, cu certitudine ne aflăm şi noi pe acelaşi drum, o discuţie extrem de serioasă asupra respectării statului de drept, una dintre precondiţiile esenţiale pentru aderarea unei ţări la Uniunea Europeană, dar şi pentru menţinerea eu în interiorul sistemului. Am discutat deja despre acest lucru, v-am prezentat demersul UE care este acum în plină desfăşurare în cazul Poloniei (ar putea fi iniţiat şi în cazul Ungariei) şi care poate duce la o sancţiune fără precedent, adică ridicarea dreptului de vot în cadrul Consiliului European. Vom vedea ce se va decide în cazul României, după ce schimbările propuse ar putea fi votate în Parlament şi, pe această bază, ar putea începe procesul de evaluare la Bruxelles.

Suntem în momentul în care va trebui precizată decizia asupra modului în care va fi gestionată puterea în spaţiul european.

Dar, dincolo de asta, întrebarea, pe fond, este una extrem de gravă şi vizează natura relaţiilor care se conturează pe viitor: despre ce Europă va mai fi vorba?

Se înfruntă acum, extrem de dur, două tendinţe absolut divergente: o parte a Statelor membre, jucătorii de forţă şi purtătorii de dezvoltare economică sustenabilă, doresc ca, extrem de rapid, să pună bazele unui nou model de cooperare aprofundată în cadrul UE pe baza principiului „cine doreşte, cine poate, cine are cu ce“. De cealaltă parte, foarte vizibil, sunt euroscepticii care vor să păstreze cât mai mult posibil sub control mecanismele de putere, într-o autarhie argumentată prin nevoia de respectare a privilegiilor naţionale ca formulă de supravieţuire şi luptă împotriva tendinţelor globaliste. Suntem în momentul în care va trebui precizată decizia asupra modului în care va fi gestionată puterea în spaţiul european, odată cu precizarea mecanismelor de control care vor asigura respectarea principiilor de bază pe baza cărora se va asigura gestionarea comună a cât mai multe dintre pieţele comune care formează spaţiul Europei Unite.

De aici importanţa enormă acordată modului în care funcţionează sistemul justiţiei într-o ţară sau alta în perspectiva unui efort substanţial care se face de mai mulţi ani de zile în vederea unificării acestor sisteme într-un mecanism cu reguli şi prevederi comune, asigurând predictibilitatea actului de justiţie în UE şi atenuarea treptată a discrepanţelor sau chiar deosebirilor importante care mai există încă între legislaţiile aplicate în acest moment. De partea cealaltă, reacţia contrară se bazează pe principiul „ţara mea, justiţia mea, decizia îmi aparţine în conformitate cu principiul inalienabil al suveranităţii naţionale“. Aici apare problema fundamentală legată de însăşi evoluţia UE: liderii ei vor dori cu adevărat să meargă mai departe pe drumul consolidării unui spaţiu unitar, caz în care după Uniunea fiscală şi monetară urmează cea a Europei securităţii şi apărării şi apoi cea a Europei justiţiei comune, împlinind astfel atributele logice ale unei puteri coerente care să-şi ofere pârghiile necesare pentru a acţiona? Sau, dimpotrivă, ceea ce vom vedea este, la fel de rapid, continuarea unui drum pe care să apară din ce în ce mai multe tendinţe centrifuge, ieşiri neoficiale dar nu mai puţin semnificative din sistem, poate nu de tip BREXIT, dar cu un potenţial cert de anihilare de facto a naturii profunde a structurilor europene aşa cum există ele azi.

Îndârjirea pe justiţie poate fi o asemenea formulă de ieşire din joc, acum a Poloniei, apoi şi a noastră, chiar cu mult mai uşor fiindcă suntem încă sub MCV şi afară din Schengen şi zona Euro.

Sigur, este foarte posibil ca lecturarea efectelor dramatice ale BREXIT-ului să fi scăzut apetenţa unora de a urma acest model. Dar asta nu înseamnă deloc că nu vor continua tendinţele izolaţioniste motivate de populismul extremist al unor lideri politici.

Cu ce efect? Greu de estimat în acest moment, dar un lucru este cert: cei care doresc cu adevărat o Europă comună vor avea un motiv în plus de a-şi continua efortul de coagulare. Ceilalţi rămânând să-şi rezolve problemele pe care singuri şi le creează, cu o inconştienţă aproape sinucigaşă şi cu speranţa că realităţile din ţările lor vor mai rămâne fie ignorate, fie tolerate ca până acum. Cred că nu se va mai putea deoarece interesele europene se pun acum, la modul foarte deschis, în termeni de supravieţuire.

Sigur că nu ne va desfiinţa nimeni sau nu ne va scoate din UE, dar şi indiferenţa şi izolarea sunt o formă de deces lent la care ne putem condamna dacă, dintr-un motiv sau altul, vom ieşi sau ne vom îndepărta suficient de mult de forţa de atracţie a nucleului de forţă. Îndârjirea pe justiţie poate fi o asemenea formulă de ieşire din joc, acum a Poloniei, apoi şi a noastră, chiar cu mult mai uşor fiindcă suntem încă sub MCV şi afară din Schengen şi zona Euro, adică din zonele care sunt garanţia existenţei Europei. Dacă chiar asta îşi doreşte cineva, se poate face uşor, chiar neaşteptat de uşor şi de repede.

Ce vom face apoi? Cât ne va costa? Cât ne costă deja? S-ar putea să aflăm când va fi prea târziu.