Prima dintre aceste ameninţări, la care reacţia noastră este în continuare temporizată şi acoperită de o serie de mesaje lenifiante, o reprezintă urmările BREXIT.

Varianta care se conturează acum este a unui aşa numit „BREXIT dur” în care ambele părţi, Marea Britanie şi UE, să rămână blocate pe anumite subiecte considerate ultra-sensibile care ar presupune concesii imposibil de acceptat. Printre aceste domenii, poate cel mai sensibil îl reprezintă soarta cetăţenilor europeni care lucrează pe teritoriul britanic, în oglindă cu cea a britanicilor din UE. Pe fond, aceasta a fost una dintre marile teme ale campaniei pro-BREXIT, adică promisiunea protecţionismului în raport cu pieţele muncii („Marea Britanie aparţine britanicilor”), fiind determinantă în opţiunile de vot de atunci. Tema are însă şi un revers, deoarece exact aceleaşi restricţii se vor aplica şi cetăţenilor britanici în Europa, după încheierea procesului de ieşire a UK din sistem, ei fiind automat supuşi regimului de „cetăţeni dintr-o ţară terţă”, eventual, în unele ţări, intrând în cotele maximale de cetăţeni străini admişi la imigrare...

Sigur, se încearcă acum diverse variante de lucru, printre care şi cea propusă de Guy Verhofstadt, negociatorul din partea Parlamentului European, care spune că ar trebui găsit un sistem prin care, individual, cetăţenilor britanici care doresc acest lucru, să li se poată recunoaşte prelungirea dreptului actual pe care-l au ca deţinători ai dublei calităţi de cetăţean britanic şi de cetăţean european. Imediat au urmat reacţii foarte dure din partea unor State Membre, doresc s-o remarc pe cea a Poloniei şi Bulgariei, care au spus că acest lucru va fi totalmente imposibil dacă, de partea cealaltă, nu va exista un acord formal şi foarte clar care să garanteze libertatea de mişcare în UK pentru toţi cetăţenii europeni. Impas total în acest moment, deoarece cu totul şi cu totul altele au fost angajamentele publice ale primului ministru Theresa May şi membrilor cabinetului său.

Este o ameninţare reală? Cu siguranţă că da, deoarece în joc se află şi soarta familiilor de români care trăiesc şi muncesc oficial în Marea Britanie, posibil a fi afectaţi de regimul restrictiv tip „numerus clausus” pe care diverşi membri ai cabinetului Theresa May (foto dreapta) l-au anunţat ca a fi dezirabil pentru unele sectoare de activitate, sănătatea spre exemplu.

Se mai pune problema, incredibil de complicată prin posibilele urmări viitoare, a recunoaşterii reciproce a diplomelor pentru absolvenţii de şcoli britanice şi europene, acum automată în sistem european, după BREXIT şi ea foarte probabil a fi supusă regimului de special de „ţară terţă”. Asta ar însemna, în cazul românilor, revenirea la obligaţiile pe care le aveau înainte de aderare, adică de a da din nou o serie de examene, de a trece prin perioade speciale de probă. Dar şi invers, în cazul absolvenţilor de şcoli britanice. Absurd? Evident. Dar posibil din punct de vedere tehnic, asta deoarece numai un acord general asupra reciprocităţii dreptului de liberă circulaţie ar putea rezolva problema.

A doua ameninţare, cea care devine din ce în ce mai prezentă în spaţiul nostru, este combinaţia dintre doi vectori.

Pe de-o parte, există posibilitatea, deloc teoretică, a formulării unui anume viitor sistem al Europei cu mai multe viteze, formal, simbolic sau finalizat prin noi tratate de „cooperare întărită” la nivelul câtorva dintre ţările din aşa-numitul „nucleu dur”. Caz în care, dacă este destul de limpede care ar putea fi componenţa nucleului respectiv, nu suntem deloc siguri dacă nu ar urma să apară o alianţă între Grupul Vişegrad şi Ţările Baltice, noi, bulgarii şi croaţii nefiind pomeniţi în ecuaţie.

Pe de altă parte, avem, în imediata noastră proximitate, o destabilizare accentuată a condiţiilor de securitate în zona flancului de sud-est, odată cu dezvoltarea exponenţială a crizei care opune Turcia şi o mare parte dintre statele occidentale, în termeni din ce în ce mai duri şi dramatici. O criză care, în scenariul cel mai negru, dar, din nefericire, foarte posibil, ar presupune abandonarea formală de către Turcia a cererii sale de aderare la UE şi denunţarea Acordului cu UE. Ceea ce ar determina, ca prim efect, acum la început de primăvară, redeschiderea coşmarului migraţiei, cel puţin la nivelul care, dacă vă amintiţi, era gata să destabilizeze multe dintre structurile sociale de securitate ale ţărilor din centrul şi vestul european.

În fine, nu este încă deloc limpede cum criza UE-Turcia ar putea afecta în profunzime statutul Turciei în NATO. Deocamdată, curg asigurări că aşa ceva nu se poate întâmpla. Pe de altă parte, este evident că, exact în acest moment, în contextul parteneriatului strategic Rusia-Turcia, se schimbă echilibrul de securitate în zona Mării Negre, covârşitor în favoarea Rusiei, absolut deloc afectată de prelungirea sancţiunilor europene. Rusia care transformă pe săptămână ce trece Crimeea într-un avanpost ofensiv de mare capacitate, dispunând de sisteme de rachete care pot închide ermetic nu numai spaţiul Mării Negre, ci constituie o ameninţare directă pentru toate ţările europene.

Mai avem o problemă de poziţionare, deoarece este evident că, cel puţin în perioada care urmează, Polonia, aliatul nostru strategic, va continua relaţia dură cu UE şi, posibil, va dori să impună o nouă linie de joc, şi mai eurosceptică decât până acum, şi celorlalţi parteneri din Vişegrad, cu sprijinul entuziast al Ungariei.

Variantă valabilă ca una de aşteptare, deoarece există şi scenariul care spune că, după o eventuală victorie a naţionaliştilor din Franţa, vom avea o retragere a acestei ţări din UE şi NATO. Caz în care ar putea urma regrupări sub forma unor alianţe regionale autonome sau cu grad înalt de autonomie: nucleul dur, alianţa statelor din sud, Vişegrad, Uniunea Balcanică. Adică haos pur, cu intrarea într-o geografie pre-conflict uşor de imaginat în raport cu istoria trecută a continentului nostru.

Europa nu va mai putea păstra mult timp iluzia de a funcţiona în parametrii sistemului actual de relaţionări şi echilibre de putere.

O combinaţie de probleme de securitate care se poate agrava dacă, pe fundalul global, va exista punerea în practică a intenţiei administraţiei americane de a reduce cu 40% finanţarea actuală către organizaţiile internaţionale, ceea ce, de facto, ar însemna o limitare sau chiar anihilare a ceea ce a mai rămas încă din capacitatea funcţională a ONU, deci a credibilităţii sale ca organism de prevenire şi mediere a conflictelor. Rol preluat, din acel moment, de cele două super-puteri şi revendicat totodată şi de China...

Acestea sunt elementele care se pot reuni în mai multe tipuri de combinaţii finale. Ceea ce este însă cert, este că Europa nu va mai putea păstra mult timp iluzia de a funcţiona în parametrii sistemului actual de relaţionări şi echilibre de putere.

Nimeni nu ştie cu precizie cum vor arăta hărţile finale, dar, în acest moment, toată lumea se repoziţionează în alianţe informale, tocmai pentru a fi gata de a lua o decizie atunci când apele sunt gata să se separe. Moment în care nimeni nu vrea să înceapă, singur, o foarte periculoasă şi incertă traversare a deşertului.

Noi pe ce poziţie ne situăm, asta în cazul în care asemenea probleme considerăm că ar fi reale şi ne-ar afecta cumva?