Revenirea umbrelor morţii

FOTO Arhivă

Săptămâna trecută, în dulcea, paşnic-burgheza şi oarecum liniştita Belgie s-a produs un eveniment care a stârnit nelinişte şi controverse pasionate: la Mons, sindicaliştii au organizat în piaţa centrală a oraşului o cermonie simbolică de „spânzurare în efigie“ a prim-ministrului Charles Michel.

O glumă-avertisment, dar nevinovată în esenţă, argumentau organizatorii, după ce plimbaseră pe străzi manechinul-efigie, alături de imaginea lui Louis Michel, tatăl actualului prim-ministru, la rândul său fost ministru, comisar european şi acum europarlamentar.

Dar este vorba într-adevăr doar despre un episod banal, poate împins dincolo de limita bunului gust sau, în actualul climat de nelinişte socială majoră, este o imagine care este încărcată de o simbolistică mult mai importantă, în tradiţia unora dintre cele mai cumplite momente ale istoriei acelor locuri şi ale catolicismului în general?

Se poate să fie aşa căci, priviţi imaginile, este vorba despre repetarea exactă a ceremonialului teribil şi atroce al inchiziţiei împotriva celor găsiţi vinovaţi de erezie. Desigur, pedeapsa principală era arderea pe rug - iar mii şi mii au fost aprinse chiar în acele locuri în timpul îngrozitoarei persecuţii declanşate de trupele Ducelui de Alba pentru a „aduce pe calea cea dreaptă” pe necredincioşii păcătoşi, protestanţii revoltaţi din Ţările de Jos. Dar se mai întâmpla ca cei condamnaţi să fie deja fugari, fie morţi. În acest caz - şi de aici îşi are originea termenul juridic valabil şi azi - se pronunţa o condamnare la moarte „în contumacie”. Ceremonia execuţiei publice se organiza imediat, cu acelaşi fast ca pentru una cu condamnaţi reali (în prezenţa notabilităţilor oraşului şi unei mari mulţimi de oameni), pe eşapod fiind decapitată, spânzurată sau arsă efigia personajului respectiv, după ce fusese citită anatema ce însoţea textul condamnării de către tribunal.

Asemenea execuţii simbolice au avut loc pe teritoriul european până târziu, chiar şi la începutul sec. XIX. Dacă, în secolele precedente, Marea tradiţie spunea că pe eşafod era adus un manechin de paie sau o imagine înfăţişându-l pe condamnat, procedeul fiind unul comun în sec. XVI-XVII, dar începând cu sec. al XVIII-lea, era adusă doar o pancartă cu numele condamnatului...

Convingerea inchizitorilor era că, şi în acest caz, pedeapsa ultimă avea urmări la fel de cumplite ca şi în cazul arderii pe rug a unei persoane reale, deoarece, se spunea într-unul din teribilele lor manuale („Ciocanul vrăjitoarelor”), chipul este oglinda sufletului. Distrugând ritual chipul, depersonalizai trupul, aruncându-l în iad... tehnică prezentă şi în procedeele de magie neagră care se bazează pe principiul că poţi afecta trupul unei fiinţe vii acţionând asupra unei păpuşi care o reprezintă, „păpuşa oglindă” din ceremoniile Voodoo.

Iar Inchiziţia chiar a aplicat toate aceste procedee, executând public efigia ereticului Martin Luther în 1521 sau a filozofului Michel Servet (mai apoi chiar ars pe rug de către Calvin la Geneva, împreună cu cartea sa despre creştinism...). Dar se mai putea întâmpla ca, în cazuri extreme, tribunalul ecleziastic să ia decizia de a exhuma cadavrul unei persoane, pentru ca mai apoi să organizeze o execuţie rituală urmată de arderea corpului şi împrăştierea cenuşii deasupra unui loc „blestemat”, în unele cazuri fermă de porci sau mlaştină. Aşa cum a fost cazul, spre exemplu, pentru cei 40 de condamnaţi din Zugarradi acuzaţi de Inchiziţie de practici vrăjitoreşti, morţi în închisoare, dar arşi ceremonial în efigie...

Procedeul este împrumutat mai apoi de diferite tribunale civile şi militare, în zilele noastre devenind un procedeu comun de protest, mai ales în zona Orientului Apropiat unde, cu regularitate, sunt arse efigiile diverşilor lideri politici ai lumii occidentale.

FOTO arderea efigiei unor trădători în timpul revoltei lui Kosciuszko, pictură de Jean Pierre Norblin (1794)

FOTO ceremonie de ardere pe rug a efigiei Împăratului Napoleon Bonaparte

Dar, dacă aşa stau lucrurile, dacă peste tot în lumea contemporană au loc asemenea evenimente (vezi celebra ardere în efigie a lui Moş Crăciun în faţa catedralei din Dijon în 1951 sau, anul trecut, a efigiei episcopului de Bayonne sau, la noi, ceremonia organizată de un extremist maghiar punând în scenă spânzurarea unui manechin înfăţişându-l pe Avram Iancu), de ce emoţia de acum pentru un eveniment care ar fi trebuit să intre doar în zona faptului divers?

Pentru că, pentru prima oară, ceremonialul sinistru are două componente noi care atrag atenţia. Prima este reluarea întregii formule a procesului medieval: proces, condamnare, citirea textului în faţa mulţimii, apoi execuţia în efigie. Apoi, la fel de neobişnuit, implicarea în acestă acţiune a organizaţiilor sindicale. Ce se întâmplă? Au înnebunit sindicaliştii care în loc să se ţină de manifestaţiile tradiţionale, şi aşa extrem de dure acum în Belgia şi, deja, adoptând formula incontrolabilă a „grevelor sălbatice”, se apucă de jocuri de scenă? Sau disperarea lor şi nemulţumirile sunt într-atât de profunde încât au explodat cu asemenea violenţă, culminând cu punerea în scenă a execuţiei medievale şi afişarea textului jignitor sub efigia tatălui actualului prim ministru, text de tip reclamă-confesiune: „dacă aş fi folosit un Durex, n-aţi mai fi fost acum în rahat!”.

Derapaj verbal, injurii spuse la nervi... foarte posibil să fie numai atât. Dar, la fel de posibil este să fim în prezenţa unui semnal mai profund care să probeze gradul în care cel puţin o parte a societăţii este gata să intre într-un moment major de ruptură. Deocamdată, ca şi la noi, neliniştea este difuză şi se manifestă doar printr-un vot de tip negativ care să sancţioneze guvernarea. Numai că în Belgia, cu ocazia recentelor mişcări sindicale, au apărut apeluri la sabotarea căilor ferate, au existat chiar şi încercări de a se trece la fapte, urmate de blocarea temporară a traficului.

Asta poate anunţa ceva mai mult? Există analize care vorbesc despre creşterea continuă a nivelului de violenţă generală la nivelul societăţilor europene şi, în acest caz, manifestările sindicale pot servi ca întotdeauna drept hârtie de turnesol. De aici şi reacţia de acum la evenimentele de la Mons. Demonstraţie că amintirile episoadelor cele mai negre ale istoriei nu dispar niciodată, ci pot să reapară brusc, înlăturând stratul neaşteptat de subţire al civilizaţie adăugate de timpurile noastre. Mai ales dacă singura condiţie a civilizaţiei a fost legarea ei de ritmul de creştere a bunăstării. Odată periclitată, tot jocul se poate reseta brutal şi, odată cu asta, să reapară reacţiile primitive ale urii, aşa cum le acuzăm acum cu dezgust urmărind imaginile din Orientul Mijlociu unde sunt distruse şi arse în public, cu entuziasm, însemnele civilizaţiei noastre, ale „bunăstării de tip Coca-Cola”?

Este probabil ca în perioada următoare să apară mai multe asemenea teste sociale care să probeze cât de echilibrată şi sustenabilă este civilizaţia europeană, la modul real şi nu intelectual declarativ. Se acumulează semnalele că ne apropiem de un timp al dezordinelor şi reordonărilor sociale masive, ale unei noi formule de a face politică, una sub presiunea oamenilor nemulţumiţi din stradă. Context în care „arderile în efigie”, odată cu revenirea ameninţătoare a umbrelor morţii de altădată, ar trebui să fie luate în serios ca mesaj privind neliniştile profunde ale lumii în care încă trăim într-o fericită inconştienţă. 

Trezirea la realitate începe să se producă. Deocamdată în această formulă, foarte uşor de confundat cu un festival popular bonom în care spaimele sunt exorcizate prin imagini compensatoare. 

Exact ce făcea şi Inchiziţia. Până când trecea şi la fapte. Şi nu uitaţi că ceremoniile acelea ale morţii erau, totodată, spectacole populare cu ocazia cărora se organizau târguri... iar în momentul execuţiilor, mulţimea îşi urla entuziasmul, odată cu blestemele împotriva păcătoşilor. Cât timp a trecut de atunci? Prea puţin pentru a putea uita de rugurile pe care erau arse cărţile interzise, spre exemplu. Prea mult pentru a uita deja că evenimentele istoriei sunt repetitive, inversând sau înlocuind actorii, dar mereu în uralele entuziaste ale mulţimii. 

Asta urmează să se întâmple şi acum? De ce nu, căci este relativ uşor de imaginat un scenariu plauzibil pentru viitor în care să se încerce recuperarea acestui tip de sentimente şi acţiuni pentru a fi transformate în argumente politice, eventual asociind şi un extremism naţionalist cu tentă sau chiar identitate religioasă? Poate şi la noi, unde apetenţa pentru vrăjitoare este un fenomen social real? 

Statuile încă nu au început să plângă cu lacrimi de sânge. Dar, chiar dacă ar începe să plângă, credeţi că ar mai fi cineva atent la asta?