- Reforma Curţii Supreme: prevederea cea mai contestată este cea de pensionare imediată a membrilor actuali ai acestui organism şi înlocuirea lor de către o comisie formată din judecători desemnaţi de Parlament. Miza esenţială a funcţionării acestei Curţi Supreme este că, la finalul fiecărui proces electoral, se pronunţă asupra validităţii alegerilor.

- Consiliul Naţional al Magistraturii: membrii săi vor fi desemnaţi de Parlament.

- Procurorul General: conform explicaţiei date de Preşedintele Duda în momentul în care a refuzat să aprobe legea în cauză, acestuia i-ar reveni puteri cu mult prea mari dat fiind că acestă funcţie este deţinută, prin cumul, de către Ministrul Justiţiei

- prin prevederile celei de-a treia legi se conferă Ministrului Justiţiei dreptul de a numi şi de a demite magistraţii care conduc tribunalele, inclusiv la nivelul Curţilor de Apel, fără a fi obligat să aibă vreo consultare cu organismele reprezentative (adunările generale) ale judecătorilor sau cu Consiliul Superior al Magistraturii.

- Tribunalul Constituţional (obiecţii formulate de Comisia de la Veneţia pe 14 octombrie). „Noua lege asupra Tribunalului Constituţional nu îndeplineşte două criterii esenţiale ale echilibrului puterilor într-o democraţie: independenţa justiţiei şi poziţionarea Curţii Constituţionale ca arbitru suprem în domeniul constituţional“. Este adevărat că, sub presiunea UE, a fost modificat sistemul de luare a deciziilor, de la majoritate de două treimi la majoritate simplă, iar noua formă a legii nu mai permite executivului să demareze proceduri disciplinare împotriva vreunuia dintre judecători. Dar foarte contestată este clauza care permite amânarea cu şase luni a oricărei decizii a Tribunalului Constituţional pe baza unei simple cereri formulate de minimum patru dintre judecători sau cea care conferă Procurorului General dreptul de a împiedica o audiere doar prin simpla sa absenţă. Comisia de la Veneţia critică şi puterea dată Preşedintelui Republicii de a alege candidaţii pentru preşedinţia acestui tribunal sau anunţul făcut „fără nici o bază legală“ de către echipa Primului Ministru că acesta va putea avea dreptul să nu dea publicităţii deciziile luate de Tribunal. „La modul individual sau cumulativ, aceste probleme arată că, în loc să deblocheze situaţia precară a Tribunalului Constituţional, parlamentul şi guvernul continuă să-i înfrunte puterea sa de arbitru suprem, tocmai în ideea de a şi-o apropia în favoarea lor“. Plus cuvinte grele, neobişnuit de dure, din partea unor lideri europeni, căci iată ce spunea, într-un discurs ţinut la Sorbona, preşedintele Emmanuel Macron despre guvernul polonez condus de Beate Szydlo:

„Trebuie ca acest guvern să explice foarte clar poporului polonez că, în cazul în care-şi va pune acest program în practică, trebuie să propună şi părăsirea Europei.“

Reacţiile tuturor organismelor europene au fost deosebit de severe şi s-au succedat în serie, culminând cu recenta Rezoluţie adoptată în Parlamentul European care este, extrem de posibil, ultimul pas administrativ înaintea invocării Art. 7 din Tratat, adică sancţiunea supremă împotriva unei ţări, ridicarea dreptului său de vot în Consiliu. Iată parcursul unei asemenea decizii:

Polonezii au replicat şi, în contextul actual al dezbaterilor din România, dat fiind că noi nici măcar n-am mai cerut avizul Comisiei de la Veneţia, sunt foarte interesant de consultat. Rezumate într-un material publicat de Foundation Robert Schumann, ele sună astfel:

- Absenţa unei baze legale. Autorităţile poloneze, ca reacţie la procedura declanşată de Comisie, au pus în mod repetat sub semnul întrebării competenţa CE de a controla respectarea stării statului de drept într-un Stat Membru. Este ceea ce probabil trebuie dedus din afirmaţiile făcute de mai mulţi membri ai executivului, mai ales de ministrul afacerilor Externe Witold Waszczykowski şi ale preşedintelui polonez Andrzej Duda conform cărora Comisia Europeană şi-ar fi depăşit competenţele. Acest argument al excesului de putere care pare să trimită în termeni mai clari juridici la o reclamaţie privind incompetenţa, este cel care ar fi fost la baza unei eventuale forme de recurs juridic în faţa Curţii Europene de Justiţie, ameninţare formulată de Jaroslaw Kaczynski, preşedintele partidului PiS, adesea prezentat drept conducătorul de facto al ţării, chiar înainte de de apariţia primului aviz al Comisiei Europene din mai 2016.“

- Competenţa exclusivă a Statelor membre în ceea ce priveşte organizarea puterii judecătoreşti. „Dincolo de problema competenţelor Comisiei Europene, cel al competenţei UE în ansamblul său a putut fi evocată de autorităţile poloneze... Astfel, într-un comunicat publicat la scurt timp după prima recomandare a CE din 27 iulie 2016, ministerul polonez al Afacerilor Externe a estimat că CE nu a respectat principiile obiectivităţii, principiul suveranităţii, subsidiarităţii şi nu a respectat nici identitatea naţională, totul constituindu-se într-o ingerinţă în afacerile interne ale Poloniei. Invocarea principiilor de subsidiaritate şi respectarea identităţilor naţionale evocă mai puţin o lipsă de competenţă a UE, cât o folosire excesivă a competenţelor sale. Mai clar, în estimarea unui consilier al Ministrului polonez al afacerilor externe, Comisia Europeană ar fi încălcat de o manieră flagrantă principiul atribuirii - ceea ce înseamnă că UE nu ar avea niciun fel de competenţă în materie de organizare a puterii judiciare.“

- Caracterul politic al criticilor. „Numeroşi membri ai partidului de guvernământ din Polonia au acuzat acţiunea Comisiei Europene faţă de Polonia ca fiind motivată de un obiectiv politic şi de a fi ignorat „faptele“. Această acuzaţie a fost formulată mai ales de Jaroslaw Kaczynski, preşedintele PiS şi de către Beata Szydlo, Primul Ministru. Sunt câteodată îndreptate cu titlu personal împotriva lui Frans Timmermans, prim-vicepreşedintele Comisiei, atât în interviuri pentru agenţii de presă sau în comunicate de presă. Primul Ministru ungar a adăugat propria sa contribuţie la această partitură, afirmând că acest pretins atac politic ar fi motivat de concepţia interguvernamentală a UE pe care el o are în comun şi o împărtăşeşte cu colegii săi din guvernul polonez.“

Noi ce vom face? Intrăm pe acelaşi drum? Vom împrumuta oare aceeaşi logică specifică şi recurentă a Grupului Vişegrad a ignorării partenerilor europeni, adoptând un asemenea discurs de tip conflictual? Desigur, este privilegiul absolut al deciziei ce va fi luată de parlamentarii noştri aleşi în mod democratic şi care ar trebui să exprime voinţa naţiunii. Dar dacă acesta va fi rezultatul, să ne aşteptăm foarte rapid la acelaşi timp de reacţii, poate chiar mai rapide şi mai precise într-un răstimp foarte scurt. Gândiţi-vă doar la faptul că Polonia nu a fost supusă unui sistem de tip MCV şi totuşi a ajuns, în doar un an, să fie la porţile celui mare scandal din istoria sistemului european.

Dacă asta vrem, foarte posibil să ni se împlinească dorinţa. Cu prisosinţă chiar.