Miza disputelor este statutul Gibraltarului cu al său teritoriu de 6,7 km pătraţi pe care Spania îl prezintă drept ultima colonie din Europa. Un statut definit în termenii Tratatului de la Utrecht care oficializa - dar şi condiţiona - cedarea de către Spania a teritoriului Gibraltarului (cucerit de englezi în 1704) , Spania afirmând în numeroase rânduri că decolonizarea trebuie să se facă în numele integrităţii teritoriale şi nu al principiului autodeterminării popoarelor.

Tratatul de la Utrecht a fost încheiat la finalul războiului de succesiune a Spaniei (1701-1714), iar principalul beneficiar a fost Marea Britanie care-şi vedea imperiul extins asupra Canadei, în detrimentul Franţei. Portugalia, aliata britanicilor, primea controlul deplin al zonei Amazonului, iar Spania şi Franţa se angajau să nu formeze un stat comun, lucru atunci posibil deoarece regele Filip al V-lea era nepotul lui Ludovic al XIV-lea, o asemenea entitate având şanse de a deveni cea mai puternică forţă în Europa.

În termenii Tratatului, Spania pierdea posesiunile sale din Italia şi Ţările de Jos, Insula Mallorca (acum recuperată) şi Gibraltarul.

Articolul X din Tratatul de la Utrecht este descris acum drept „celebrul capitol al unui Tratat cu consecinţe planetare”, deoarece consfinţeşte controlul asupra Gibraltarului, dubla poartă între Mediterana şi Atlantic şi între Africa şi Europa.

Se stipulează, în acest faimos Articol X, că „Regele Catolic, în numele său, al fiilor şi succesorilor săi, cedează prin acest Tratat Coroanei Marii Britanii deplina şi întreaga proprietate a oraşului şi cetăţii Gibraltarului, a portului, sistemelor de apărare şi fortăreţelor care-i aparţin, dând această proprietate în mod absolut, astfel încât să o poată avea şi să se bucure de ea cu drept deplin şi pentru totdeauna, fără excepţie sau fără vreo oprelişte. Dar, pentru a evita abuzuri sau fraude privind introducerea mărfurilor, Regele Catolic doreşte, şi presupune că astfel se va înţelege, că proprietatea teritorială respectivă este cedată Marii Britanii fără nici un fel de jurisdicţie teritorială şi fără niciun fel de comunicare deschisă pe cale terestră cu ţara învecinată... Iar dacă, într-o bună zi, Coroana Marii Britaniei va dori să dea, să vândă sau să înstrăineze într-un mod oarecare respectivul oraş Gibraltar, este convenit şi agreat prin acest Tratat că i se va oferi Coroanei Spaniei prioritatea de răscumpărare înaintea celorlalţi(sbln.n).

Spania a încercat de mai multe ori să recucerească militar teritoriul, fără succes, suveranitatea britanică fiind confirmată prin Tratatele de la Sevilla (1729) şi Tratatul de la Paris (1783).

Problema Gibraltarului a fost dezbătută la Naţiunile Unite, în cadrul aşa numitului „Comitet al celor 24”, însărcinat cu aplicarea Declaraţiei privind oferirea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale. Primul Ministru al Gibraltarului, Peter Caruana, a susţinut în 2006 dreptul celor 30.000 de locuitori ai Gibraltarului la autodeterminare, cu argumentul referendumului din 2002. Atunci, locuitorii Gibraltarului au respins o propunere de dublă suveranitate negociată între Spania şi Marea Britanie. De partea cealaltă sunt argumentele Spaniei care spune că Gibraltarul ar trebui să fie decolonizat respectându-se principiul integrităţii teritoriale inalienabile şi nu cel al autodeterminării.  

Negocierile asupra statutului Gibraltarului sunt o istorie ultra-complicată şi cu argumente care, de fiecare dată, ajung să se anihileze reciproc, conducând la o ostilitate mereu prezentă şi un punct de nelinişte niciodată rezolvat, Chiar dacă, la un moment dat, a existat perspectiva promiţătoare a Acordului de la Bruxelles (din noiembrie 1984 şi implementat din februarie 1985), cererea Spaniei de a intra în Piaţa Comună fiind elementul care a schimbat totul, britanicii condiţionându-şi votul de deschiderea de către spanioli a frontierei cu Gibraltarul...

În acest moment însă, termenii problemei se inversează după ce Uniunea Europeană a estimat că este necesar ca Spania să fie de acord ca  Acordul de Retragere al UK post BREXIT să fie aplicat teritoriului Gibraltarului. Generând instantaneu o reacţie hipervirulentă din partea lui Boris Johnson, ministrul britanic de externe:

„Gibraltarul nu este de vânzare. Gibraltarul nu poate fi scos la licitaţie. Gibraltarul nu va fi comercializat... Statutul Gibraltarului este neschimbat din 1713. Aderarea Marii Britanii la Piaţa Comună în 1973, atunci când Spania nu era încă membră, nu a schimbat cu nimic lucrurile. Asta nu trebuie să se schimbe nici azi ”.

Dar avem şi contra-replica lui Donald Tusk, Preşedintele Consiliului European: „Niciun fel de acord între UE şi Marea Britanie nu se va putea aplica în teritoriul Gibraltarului fără un acord între Regatul Unit şi Regatul Spaniei”. În traducere, Madridul ar putea bloca unilateral orice acord comercial viitor negociat între UE şi UK...

Până unde se va merge în escaladarea tensiunilor? Să sperăm că nu în direcţia preconizată de fostul lider conservator Michael Howard care a sugerat că Theresa May, actualul prim ministru britanic, ar fi gata să declanşeze acţiuni militare pentru a proteja Gibraltarul:

Nu există vreo îndoială că guvernul nostru va fi alături de Gibraltar... Exact acum 35 de ani, o altă femeie Prim Ministru a trimis un grup militar naval departe în lume pentru a apăra libertatea unui alt mic grup de britanici împotriva unei alte ţări hispanofone... Sunt absolut sigur că actualul nostru Prim Ministru va demonstra aceeaşi hotărâre în ce priveşte poporul Gibraltarului”. Afirmaţie dublată imediat de intervenţia ministrului britanic al Apărării, Michael Fallon, care a spus că Marea Britanie va asigura şi proteja  „până la capăt” populaţia de 33.000 de locuitori a Gibraltarului.

Deocamdată, numai vorbe, chiar dacă mulţi analişti politici îşi aduc aminte că Războiul asupra Insulelor Faulkland a pornit după ce au fost vânturate exact aceleaşi argumente pro şi contra între diplomaţiile britanică şi argentiniană.

Numai că, între timp, apare perspectiva unei lovituri de mari proporţii care ar putea să inflameze la extrem situaţia post-Brexit. După cum poate ştiţi, Spania a avut mereu o poziţie ferm negativă împotriva ideii că, după obţinerea independenţei, Scoţia ar putea fi primită imediat în UE, pe „scaunul liber” lăsat de Marea Britanie. Poziţie legată de situaţia politică internă şi de cererile repetate de independenţă ale Cataloniei. Numai că, acum, Alfonso Dastis, ministrul de Externe spaniol, a afirmat pentru prima oară că, ţara sa nu va bloca „a priori” o iniţiativă scoţiană privind statutul său de membru viitor al UE.

„Acestea fiind spuse, dacă, prin aplicarea reglementărilor existente, finalitatea procesului duce la o divizare a Marii Britanii, atunci fiecare element al Regatului Unit care devine un Stat şi doreşte să intre în UE va trebui să-şi anunţe candidatura. Şi va trebui să urmeze diferitele etape prevăzute în acest sens”.

Este un anunţ care dă independentiştilor scoţieni un argument suplimentar şi măreşte şansele unui rezultat favorabil lor la referendum.

Imposibil de prevăzut care va fi succesiunea elementelor viitoare mai ales dacă la mijloc începe să fie, încă de la începutul negocierilor post-Brexit, menţinerea pachetelor de privilegii europene. Esenţiale pentru scoţieni şi absolut vitale pentru locuitorii din Gibraltar care, în caz extrem, ar putea vedea că este reintrodusă o frontieră fizică cu Spania, ei având statut de cetăţeni dintr-o ţară terţă... Poate, totuşi, nu ajungem aici, adică la un Brexit dur, fără reguli şi fără compromisuri.

Altfel, posibilităţile conflictuale chiar pot deveni realitate.