O radiografie a crizei din Ucraina

Prizonieri ucraineni  FOTO Reuters

Aproape 10 luni. Atâta a trecut, la ora scrierii acestor rânduri, de la data de 21 noiembrie 2013, atunci când a început ceea ce, probabil, va rămâne în istoriografia viitorului cu denumirea de „criza ucraineană“.

Războiul ruso-ucrainean, încă nedeclarat, care se desfăşoară la ora actuală în două regiuni din estul Ucrainei, Lugansk şi Doneţk, va continua până când Moscova îşi va fi atins obiectivul de a controla politic şi economic întreaga Ucraină. Cu titlu de prognoză personală despre care pot să spun că mă voi bucura dacă nu se va îndeplini, mă aştept ca, în condiţiile în care conducerea de la Kiev rămâne pe poziţii politice pro-integrare în Uniunea Europeană şi pro-occidentale în general, inclusiv în ceea ce priveşte intenţiile de aderare la NATO, agresiunea militară să fie extinsă dincolo de frontierele celor două regiuni pe care oamenii Rusiei le-au declarat „republici populare” (probabil, asta ar trebui să-i amintească cititorului român de un anumit eveniment de pe data de 30 decembrie 1947, după care şi România a devenit „republică populară”).

Nici Kievul nu este în afara oricărui pericol potenţial, chiar şi în condiţiile în care camera superioară a parlamentului rus, Consiliul Federaţiei, a abrogat în iulie permisiunea acordată pe data de 1 martie preşedintelui Putin, la cererea acestuia, de a utiliza forţele armate ale Federaţiei Ruse pentru protejarea drepturilor populaţiei vorbitoare de limbă rusă pe întregul teritoriu al Ucrainei. Evident, un oarecare act abrogat poate fi repus în vigoare de parlamentul rus, în formă identică sau modificată, în urma unei alte cereri a preşedintelui rus, survenită în cazul în care acesta va considera că armistiţiul semnat zilele trecute între forţele de securitate guvernamentale şi neguvernamentale ucrainene şi teroriştii din organizaţiile teroriste “RP Doneţk” şi “RP Lugansk”, proveniţi, în majoritate covârşitoare, de pe teritoriul Federaţiei Ruse şi asistaţi, în ultimele săptămâni, de trupe ale Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse, nu (mai) este acceptabil.

Este Ucraina sortită pierzaniei?

Nu. Ucraina are toate şansele să reziste în faţa intenţionalităţii ruse de control total minus anexarea formală. Ultima nici nu ar fi necesară în cazul în care Putin reuşeşte să-şi restabilească propriul control asupra a doi membri ONU (cel puţin) cu drepturi egale. Adică Federaţia Rusă şi Ucraina, ca să fie clar. Apoi mai e şi Belarus, un stat pe care Rusia oricum îl controlează indiferent de orice declaraţie războinică sau împăciuitoare a preşedintelui autoritar Aleksandr Lukaşenko, deoarece pe teritoriul Republicii Belarus staţionează unităţi militare ruse în virtutea calităţii de membru al Tratatului Unificat de Securitate Colectivă (ODKB) pe care îl deţine această ţară. ODKB este blocul militar pe care Rusia şi l-a constituit în cadrul aranjamentelor internaţionale cunoscute sub denumirea „Comunitatea Statelor Independente”, utilizând o strategie interesantă, de tip „matrioşka”. Astfel, există membri ai CSI care sunt şi membri ai Uniunii Vamale (pe lângă Rusia, Belarus şi Kazahstan), şi există membri ai CSI care sunt şi membri ai Uniunii Vamale, şi membri ai ODKB, şi viitori membri (de la 1 ianuarie 2015) ai Uniunii Eurasiatice – Belarus, republică locuită de belaruşi, un popor slav aproximativ la fel de apropiat din punct de vedere lingvistic şi cultural de ruşi cum sunt ucrainenii, este o ţară care din 1994 are o conducere prin excelenţă pro-rusă (chiar în comparaţie cu alte foste republici ale URSS), în care preşedintele Lukaşenko şi-a construit un regim politic eminamente dictatorial (netotalitar, totuşi – ar fi unica sa scuză în faţa unui tribunal internaţional, însă nu ar avea cum să-şi scuze activiştii belaruşi pro-democraţie şi pro-limbă belarusă – aceasta este o cenuşăreasă la ea acasă, rusa fiind limba impusă de autorităţi – ucişi, schingiuiţi în beciurile serviciului de securitate al Belarusului care păstrează denumirea KGB din perioada sovietică, la fel ca în cazul aşa-zisei „republici moldoveneşti nistrene”) care, de la anul, va deveni, oficial, repet, fără să-şi piardă suveranitatea naţională din punct de vedere formal, adică locul la ONU care-i este necesar lui Putin pe lângă cel ţării pe care o conduce, o colonie a Federaţiei Ruse, fiind obligată să presteze pentru Rusia. Nimic mai puţin decât atât. Poate că nici nimic mai mult, deoarece nu e exclus ca Vladimir Putin să-şi fi păstrat facultatea de a înţelege că atragerea unui alt stat european decât Ucraina în arcul conflictual început, formal, pe 1 martie 2014, este calea sigură spre un război de proporţii internaţionale inanticipabile.

Ucrainenii şi belaruşii sunt extrem de apropiaţi din punct de vedere lingvistic şi cultural. Cele două popoare au, de asemenea, legături lingvistice şi culturale cu vecinii lor slavi de la vest, polonezii. Se poate argumenta, în termenii lingvisticii comparate, a antropologiei culturale şi chiar a sociologiei cotidianului, că legăturile societare belaruso-poloneze şi, mai ales, ucraineano-poloneze, sunt mai ample decât cele dintre cele două popoare slave central-europene şi ruşi, în pofida dominaţiei ruse care continuă, pe pământurile belaruse şi ucrainene, din secolele XVII-XVIII, de peste trei secole. Dacă este să se ia în calcul şi aceste date ale problemei, este uşor a se înţelege de ce Republica Ucraina nu doreşte astăzi să repete sub nicio formă soarta Republicii Belarus, ţară care, în termenii independenţei sale reale, este sortită pierzaniei pentru mulţi ani înainte. Din păcate, însă, strategia rusă de restabilire a controlului asupra Ucrainei asta ţinteşte. Dacă se va întâmpla aşa ceva, se va întâmpla doar datorită cedării conducerii de la Kiev în faţa presiunilor Moscovei. Dacă a fost nevoie de declanşarea unui război ruso-ucrainean în 1 martie, prin solicitare prezidenţială şi decizie parlamentară, şi, mai ales, dacă a fost nevoie ca trupe ale forţelor armate ale Federaţiei Ruse să vină, cu câteva săptămâni în urmă, la sfârşitul lui august, în ajutorul mercenarilor din grupurile teroriste constituite de Rusia şi girate de ofiţerii de informaţii militare de sub comanda statului major rus, atunci avem mai mult decât semne, avem evidenţe ale nevoii Rusiei de a trece de la politica ei externă în spaţiul ex-sovietic de soft-power, deja consacrată după 31 decembrie 1999, când Putin devine şef al statului (minus războiul de cinci zile din august 2008 împotriva Georgiei), la o ofensivă militară directă împotriva Ucrainei, ceea ce probează, pe de o parte, disperarea de cauză a clicii militocratice moscovite al cărei reprezentant actual în fruntea statului rus este Vladimir Vladimirovici Putin, iar pe de altă parte, puterea de mobilizare la rezistenţă a poporului şi statului ucrainean subestimată în mod clar de aceeaşi clică militocratică atunci când a demarat, la 26 februarie, operaţiunea de anexare prin destabilizare socială şi politică şi, ulterior, începând cu 2 martie, invazie militară a celor două unităţi teritorial-administrative ucrainene, oraşul-port Sevastopol şi Republica Autonomă Crimeea, utilizând militarii Flotei Mării Negre, parte integrantă a Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse. 

Voi afirma un lucru pe care nu-l cunosc decât din observarea societăţii ucrainene prin intermediul diverselor surse mass-media din Ucraina pe care le consult şi care poate fi atacat, în virtutea subiectivităţii sale: ucrainenii nu-şi doresc să cedeze, nu doresc să-şi vândă independenţa obţinută pe 21 februarie 2014 printr-o revoluţie.

Cronologia crizei ucrainene:

• Pe 21 noiembrie 2013, preşedintele Viktor Ianukovici declară că Ucraina nu semnează tratatul de asociere cu Uniunea Europeană şi tratatul de liber schimb aprofundat cu statele-membre ale Uniunii Europene, programate pentru 28-29 noiembrie în cadrul summitului UE din Vilnius, capitala Lituaniei, fostă republică sovietică. În aceeaşi seară şi în zilele următoare, în Piaţa Independenţei din Kiev (denumirea ucraineană: Maidan Nezalejnosti) încep manifestaţiile în favoarea semnării celor două tratate cu UE. Iniţial, manifestanţii se declară apolitici, în primele zile există două manifestaţii distincte. Prima, cronologic, este cea apolitică, aparţine societăţii civile şi este organizată de activişti ai unor ONG-uri din sectorul asociativ ucrainean, a doua este cea a partidelor de opoziţie, între care se evidenţiază Alianţa Democratică Ucraineană pentru Reforme – UDAR (Ukrainskii Demokraticeskii Alians za Reformî) a celebrului boxer Vitalii Kliciko, liderul de facto al manifestaţiei organizate de partidele de opoziţie. La insistenţa acestuia, cele două manifestaţii se reunesc în Piaţa Independenţei şi începe Euromaidanul. În noaptea de 30 noiembrie, miliţia intervine în forţă împotriva unor manifestanţi paşnici din Piaţa Independenţei, care se refugiază la o mânăstire din centrul Kievului, iar spiritul contestatar se amplifică, revendicările protestatarilor depăşind problema refuzului semnării acordurilor cu UE şi începând să vizeze demisia prim-ministrului ucrainean Nikolai Azarov (originar din Federaţia Rusă)  
• Începând cu 1 decembrie, în fiecare duminică are loc (pe lângă manifestaţiile zilnice) câte un miting cu participanţi din toată ţara, în Piaţa Independenţei, numit „Narodnoe Véce” (Sfatul Poporului – denumirea provine din instituţia deliberativă în triburile şi statele slave din Evul Mediu). În luna decembrie au existat duminici în care organizatorii au afirmat că numărul manifestanţilor a depăşit cifra de un milion. Această mobilizare a fost posibilă prin cooperarea partidelor de opoziţie şi utilizarea structurilor lor din regiunile Ucrainei. Tot în decembrie, au loc primele lupte de stradă între manifestanţi şi trupele speciale „Berkut” ale Ministerului Afacerilor Interne de la Kiev, atunci când s-a încercat blocarea sediului Guvernului. Confruntările dintre miliţia anti-revoltă şi manifestanţi au loc în repetate rânduri până la Crăciun şi Revelion, când atmosfera devine mai calmă. Chiar şi aşa, în luna decembrie revendicarea dominantă a protestatarilor începe să fie demisia preşedintelui Viktor Ianukovici, implicit, a guvernului şi demontarea a ceea ce manifestanţii percep drept sistemul corupt pe care Ianukovici îl conduce. Pe agenda revendicărilor, tematica anti-corupţie devine predominantă, integrarea europeană fiind percepută drept realizabilă doar după înlăturarea guvernanţilor din acel moment, anchetarea şi pedepsirea vinovaţilor pentru acte de corupţie la nivel înalt (inclusiv în regiunile ucrainene).  
• După consumarea sărbătorilor de iarnă (14 ianuarie – Sf. Vasile), are loc un nou val al violenţei împotriva manifestanţilor care încep să riposteze cu cocktail-uri Molotov şi alte mijloace de luptă aflate la dispoziţia lor, sau improvizate la locul desfăşurării manifestaţiei. La 16 ianuarie, Rada Centrală a Ucrainei adoptă un set de legi care restrâng libertăţile democratice, facilitând, astfel, autorităţilor guvernamentale, curăţarea centrului Kievului de manifestanţi şi încetarea, de fapt, a mişcării.  
• În zilele următoare, luptele de stradă din perimetrul străzii Hruşevski, în zona intrării principale în stadionul echipei de fotbal „Dinamo” Kiev, se intensifică. Personalul Trupelor Interne ale MAI (echivalentul jandarmeriei din România) şi cel al trupelor cu destinaţie specială „Berkut” ale MAI începe să utilizeze tunuri de apă şi gloanţe de cauciuc. Luptele se extind în mai multe segmente stradale din jurul zonei Pieţei Independenţei, manifestanţii construiesc baricade. Forţele de ordine folosesc armele de foc împotriva câtorva manifestanţi, făcând primele victime. Activişti ai unor ONG-uri şi instituţii mass-media sunt urmăriţi, maltrataţi, câţiva dintre ei fiind duşi în zone din periferia capitalei ucrainene şi ucişi.  
• După 20 ianuarie, în capitalele regionale din vestul Ucrainei în care opoziţia politică dispune de susţinere din partea populaţiei încep acţiuni de ocupare a sediilor administraţiilor regionale de stat (Oblastna Derjavna Administraţia), instituţii echivalente prefecturilor din România şi ale Consiliilor Regionale (instituţii echivalente consiliilor judeţene din România) şi de schimbare a reprezentanţilor administraţiei publice, creându-se „administraţii populare”, de cele mai multe ori funcţiile asumânduşi-le liderii regionali ai partidelor de opoziţie (UDAR al lui Kliciko, Uniunea Naţională „Bat’kivşcina” – „Patria”, partidul Iuliei Timoşenko, condus de economistul originar din Cernăuţi Arsenii Iaţeniuk şi Uniunea Naţională „Svoboda” – „Libertatea”, partid ultranaţionalist condus de Oleg Tiagnibok). Către 1 februarie, în toată jumătatea vestică a ţării, inclusiv în regiunea Cernăuţi, au loc revolte care reuşesc, cu succes variabil de la regiune la regiune, să schimbe conducea, aducând în fruntea anumitor regiuni, mai ales în oraşul şi regiunea Lvov, persoane pe care manifestanţii le proclamă „demnitari ai poporului”.  
• La începutul lunii februarie, prim-ministrul Nikolai Azarov îşi depune demisia în faţa sesiunii plenare a Radei Centrale a Ucrainei, parlamentul ucrainean, în locul său fiind numit un alt apropiat al preşedintelui Ianukovici, Serghei Arbuzov. Au loc negocieri intermediate de reprezentanţi ai statelor europene şi ai Rusiei între liderii partidelor de opoziţie şi preşedintele Ianukovici. Condiţiile opoziţiei sunt abrogarea legilor anticonstituţionale din 16 ianuarie, restaurarea amendamentelor constituţionale din 2004 care instaurau republica parlamentară, abrogate de Partidul Regiunilor al lui Ianukovici în 2010, când reintraseră în vigoare prevederile din prima redacţie a Constituţiei ucrainene din 1996 care ofereau competenţe extinse preşedintelui şi administraţiei prezidenţiale, şi alegerile parlamentare anticipate. Ianukovici refuză să dizolve Rada, făcând imposibile alegerile anticipate. În schimb, el vine în Parlament şi îi somează prin ameninţări şi şantaj pe membrii fracţiunii parlamentare a Partidului Regiunilor să nu părăsească partidul lăsând guvernul fără susţinere parlamentară, alăturându-se opoziţiei şi schimbând raportul de forţe în favoarea acesteia, proces care se afla în desfăşurare de săptămâni întregi. În paralel, manifestaţiile continuă atât în Kiev cât şi în regiuni, deşi partidele de opoziţie îşi asumaseră condiţia cerută de putere în cadrul negocierilor de a elibera pieţele publice şi drumurile. În această perioadă, avangarda insurecţiei ucrainene este preluată de grupurile de iniţiativă din opoziţia extraparlamentară, printre care se evidenţiază „Sectorul de dreapta” care reuneşte facţiuni ultranaţionaliste ucrainene din vestul ţării, şi „Spilna sprava” („Cauza comună”). Zona baricadată din jurul Pieţei Independenţei se extinde şi se consolidează, sunt ocupate mai multe clădiri administrative centrale din Kiev.  
• Pe 16 februarie, un marş paşnic al manifestanţilor spre sediul Radei Centrale a Ucrainei este întâmpinat de lunetiştii forţelor de ordine postaţi pe clădirile din apropiere cu focuri de armă, apar noi victime, iar liderul „Sectorului de dreapta”, Dmitro Iaroş, ordonă formaţiunilor militarizate de sub comanda sa să folosească armele de foc aflate în posesie personală împotriva trupelor MAI. Au loc confruntări armate soldate cu zeci de morţi şi sute de răniţi, forţele de ordine asaltează zona baricadată din centrul Kievului şi o ocupă până la jumătatea Pieţei Independenţei. Pe 20 februarie, însă, luptătorii formaţiunilor paramilitare insurecţionale primesc întăriri: un grup de luptători din regiunea Lvov reuşeşte să treacă dincolo de barajele instalate de miliţie la intrările în Kiev. Ei lansează o contraofensivă, iar sediile Administraţiei Prezidenţiale şi ale Radei Centrale a Ucrainei sunt ocupate. Ianukovici se refugiază în Harkov, apoi părăseşte Ucraina şi reapare, peste câteva zile, în oraşul Rostov pe Don, de unde declară că se consideră, în continuare, preşedinte al Ucrainei. Anterior, parlamentul declarase vacantă funcţia prezidenţială şi îşi alesese o nouă conducere. Noul preşedinte al Radei Centrale, Oleksandr Turcinov (din partidul „Bat’kivşcina” – „Patria”) devine preşedinte interimar al Ucrainei, iar Arsenii Iaţeniuk este investit în funcţia de prim-ministru.  
• Pe toată durata mişcării Euromaidan, în regiunile din estul ţării, mai ales la Harkov, Lugansk şi Doneţk (fieful lui Ianukovici), au avut loc contramanifestaţii organizate de Partidul Regiunilor. Acestea au continuat şi după schimbarea de regim de la 20-22 februarie. Pe 26 februarie, încep manifestaţii la Simferopol, capitala Republicii Autonome Crimeea, în noaptea de 26 spre 27 februarie sediul Parlamentului Crimeii este ocupat de trupe fără însemne. Pe 27 februarie, deputaţii îl numesc pe Serghei Axionov, preşedintele partidului „Unitatea Rusă” şi interlop notoriu, în funcţia de prim-ministru al Crimeii, numire nerecunoscută de Kiev. Începe procesul de blocare a căilor de acces spre peninsula Crimeea, de încercuire şi blocare a unităţilor militare ucrainene şi de ocupare a obiectivelor importante din localităţile Crimeii. Totul se realizează cu ajutorul a mii de luptători înarmaţi şi îmbrăcaţi în uniforme verzi fără însemne, botezaţi de generalul Phillip Breedlove „omuleţi verzi”. Pe 16 martie are loc un referendum de ieşire din componenţa Ucrainei la care noile „autorităţi” spun că participă peste 60% din populaţie, iar Kievul nu estimează mai mult de 30%. În zilele următoare, aceleaşi „autorităţi” solicită de la Moscova intrarea în componenţa Federaţiei Ruse iar Moscova acceptă (cum altfel?) această „solicitare”. Urmează săptămâni de coşmar pentru militarii ucraineni din Crimeea, care se văd nevoiţi să reziste în unităţile lor până la evacuarea în partea continentală a Ucrainei. Un militar ucrainean este ucis de „omuleţii verzi” care, în realitate, nu puteau fi altceva decât membri ai unor detaşamente speciale a forţelor armate ale Federaţiei Ruse.  
• La începutul lunii aprilie, sunt proclamate „republicile populare” Harkov, Lugansk şi Doneţk şi au loc acţiuni de perturbare gravă a ordinii publice în regiuni precum Dnepropetrovsk, Herson, Nikolaev, Odesa. Rebeliunea pro-rusă din Harkov este contracarată în aprilie, după demararea Operaţiunii Anti-Teroriste care continuă şi în momentul de faţă, iar cea din Odesa este redusă la tăcere după ce câteva zeci de manifestanţi sunt calcinaţi prin ardere într-o clădire, pe 2 mai. Însă în regiunile Doneţk şi Lugansk au loc acţiuni de preluare prin forţă a unor localităţi întregi, în primul rând oraşul Slaviansk, de unde rebeliunea se extinde şi spre Kramatorsk şi alte localităţi, iar secesiunea este impusă prin violenţă.  
• Alegerile prezidenţiale din Ucraina, desfăşurate în aceeaşi zi cu alegerile pentru Parlamentul European, pe 25 mai, îl fac şef al statului pe omul de afaceri Petro Poroşenko. Acesta îşi asumă refacerea integrităţii statului şi reinstaurarea ordinii de drept în regiunile de est.  
• În lunile iunie şi iulie, operaţiunea anti-teroristă se desfăşoară cu succes, în regiunile Lugansk şi Doneţk reuşindu-se preluarea, de către trupele aflate sub comanda Ministerului Apărării şi ale Ministerului Afacerilor Interne, în special de trupele Gărzii Naţionale constituite, în mare parte, din luptătorii formaţiunilor paramilitare ale Euromaidanului, precum şi cu asistenţa trupelor din batalioanele de apărare teritorială constituite, echipate şi înarmate din fonduri private oferite de guvernatorii regiunilor estice Dnepropetrovsk şi Doneţk, oamenii de afaceri (oligarhii)Igor Kolomoiski şi Serghei Taruta, precum şi de alţi oameni de afaceri ucraineni, a mai multe localităţi din cele două regiuni, inclusiv oraşele Kramatorsk şi Slaviansk, poziţionate strategic în planurile secesioniştilor care beneficiază de ajutor militar din partea Federaţiei Ruse prin intermediul mercenarilor proveniţi din Rusia şi infiltraţi prin frontiera ruso-ucraineană pe segmentul regiunilor Lugansk şi Doneţk controlat de aceiaşi mercenari care o fac pe rebelii. În Rusia, unele posturi TV prezintă evenimentele din estul Ucrainei având în partea inferioară a ecranului denumirea „Novorossia” – Rusia Nouă, denumire colonială din perioada ţaristă a teritoriului care face parte astăzi din regiunile estice şi sudice ale Ucrainei.  
• Începând din luna august, Federaţia Rusă insistă, în cadrul negocierilor internaţionale (desfăşurate la Berlin) pe deschiderea unui culoar pentru introducerea în regiunile estice ale Ucrainei a coloanelor de camioane cu ajutoare umanitare. În cele din urmă, multe din aceste coloane intră pe teritoriul ucrainean prin punctele de trecere a frontierei ruso-ucrainene controlate de mercenarii din Rusia fără acordul autorităţilor de la Kiev.  
• La sfârşitul lunii august, trupe ale forţelor armate ale Federaţiei Ruse trec frontiera ruso-ucraineană adiacentă litoralului Mării Azov, ocupă oraşul Novoazovsk şi bombardează periferiile oraşului Mariupol, important port al Ucrainei, vizând obiectivul creării unei fâşii teritoriale de legătură între Donbass (Bazinul Donului – denumire comună pentru regiunile Lugansk şi Doneţk) şi Crimeea ocupată şi anexată în martie. Pe toată durata lunii august, atât poziţiile trupelor ucrainene, cât şi obiectivele civile din oraşele Donbassului sunt bombardate cu artilerie grea (baterii de tunuri) de pe teritoriul Federaţiei Ruse.  
• La ora actuală, criza ucraineană escaladează şi se transformă cu rapiditate într-un război între Ucraina şi Federaţia Rusă. Este de aşteptat că acest război va fi unul de uzură şi va mai dura ceva timp.