Mai uşor, cu sfaturile naive, pe scara interioară a Ucrainei!

Libertatea de exprimare este un drept câştigat după decembrie 1989. Dar chiar şi ideile afirmate şi argumentate în mediul electronic, cu titlu personal, unele bune pentru filmele ştiinţifico-fantastice, sau de desene animate, sunt luate în calcul de structurile de monitorizare ale comunităţii euroatlantice, precum şi de cele ale trâmbiţatei comunităţi euroasiatice.

Sigur că, pentru a atrage cât mai mulţi cititori se pot bate câmpii cu graţie.

Dintr-o disperare vizibilă de a conta oricum, chiar şi cu o inepţie, în corul celor care dau sfaturi din cartierul de înzăpeziţi la frontiera de est a NATO.

Dar, ultima problemă care ar putea interesa un observator onest al dinamicii situaţiei interne, din statul ucrainean, ar fi eventuala modificare a frontierelor acestuia.

Prima structură relevantă, care nu îşi doreşte deschiderea acestei noi Cutii a Pandorei este chiar Uniunea Europeană.

Şi aşa şubrezită de şocurile economice cunoscute, şi divizată între susţinătorii şi opozanţii cancelarului de facto al comunităţii occidentale, de pe bătrânul nostru continent, doamna Angela Merkel.

Un personaj cu telefonul ascultat datorită periodicelor sale întâlniri cu liderul de la Kremlin, unde Olimpiada de iarnă de la Soci era pe agenda discuţiilor doar ca subiect de intoxicare a Agenţiei Naţionale de Securitate a Statelor Unite, la ieşirea din arealul scutit de interceptări indiscrete.

Nici NATO, la al cărui cartier general se află câţiva generali ucraineni, nu are în vedere, cel puţin la nivel oficial, vreo modalitate de interferenţă în evoluţia politică internă, dramatică, sângeroasă, dar internă, din Ucraina.

Iar România nu se mai află în perioada interbelică, ci este membru cu responsabilităţi clare, în cadrul Uniunii Europene şi a NATO.

Dintr-o asemenea perspectivă instituţională, cei care fac propuneri unilaterale, ca şi cum România este deconectată de comunităţile europeană, respectiv euroatlantică, ar fi bine să îşi mai domolească avântul, atunci când urcă cu pianul propriilor iluzii, pe scara interioară a Ucrainei.

Forţele Armate ale Ucrainei – şi scriu aceste rânduri ca unul care am cunoscut mulţi ofiţeri ucraineni – nu sunt bântuite de defetism naţional, fiind, dimpotrivă, încadrate cu profesionişti a căror primă trăsătură definitorie o constituie naţionalismul.

Mult mai puternic decât cel rusesc.

Ofiţerii ucraineni cunosc bine istoria ţării lor, inclusiv faptul că regiunea Cernăuţi, precum şi sudul Basarabiei au fost părţi integrante ale României interbelice.

Dar tot ei ştiu şi ce teritorii au fost răpite Ucrainei de Rusia lui Stalin şi ce şanse au ca să le dobândească înapoi.

Sunt ofiţeri şcoliţi la Academia de la Moscova, dar şi cadre militare instruite în Occident, din ambele categorii fiind nu puţini cei care au acţionat alături de parteneri din NATO, în teatre de război precum cel afgan şi irakian.

Şi unii şi alţii, chiar dacă oficial tac, nu înseamnă că nu îi doare, că nu le pasă de soarta ţării lor, aşa cum aceasta este azi constituită.

Când, la nivelul Alianţei Nord-Atlantice s-a luat în calcul scenariul secesiunii Ucrainei, baza acestei ipoteze a constituit-o insistenţa unor interlocutori oficiali ruşi, pe diferenţele religioase şi de mentalitate, dintre cetăţenii ucraineni trăitori în cele două jumătăţi teritoriale, vestică şi estică, respectiv, catolică şi ortodoxă.

Chiar dacă vor veni la putere, opozanţii preşedintelui Viktor Fedorovici Ianukovici, nu vor accepta o divizare a Ucrainei, sinonimă cu trădarea de ţară.

Ce vor ucrainenii din partea vestică, îşi doresc, tacit, cu teamă, fără puterea de a se exprima şi cei din arealul estic.

Respectiv eradicarea corupţiei, cancerul care şi azi macină fostele state sovietice, în forme care firesc determină revolte.

Sigur, în absenţa fluxului de informaţii obiective, privind evoluţiile reale, forţele implicate, natura convorbirilor la nivel înalt, speculaţiile pot fi multiple, iar cei care îşi dau cu părerea caută în arhiva personală ceea ce cred că ei stăpânesc mai bine.

Realitatea este că, din fericire, este foarte bine că preşedintele şi premierul României, ministerul român de externe nu se pronunţă într-o chestiune de ordin intern a unui stat vecin, a cărei soluţionare va aparţine, place sau nu, tot ucrainenilor, indiferent care dintre tabere va avea câştig de cauză.

Nu există nicio asemănare între cele întâmplate în anii 1848, 1989 şi ceea ce se petrece acum în unele regiuni din Ucraina.

Şi cea mai mare enormitate este să creadă cineva că până şi un simplu ucrainean ar avea dubii privind soarta ţării sale.

Nu există, nici la Cartierul General al NATO, nici la Pentagon, intenţia unei intervenţii militare în Ucraina, a cărei armată este preţuită pentru profesionalismul cadrelor sale de comandă şi pentru determinarea cu care acestea au îndeplinit misiunile comune, cu aliaţii, în terţe teatre de operaţiuni militare.

Nu va fi nicio intervenţie militară străină, nici măcar rusească.

Soluţia va fi, până la urmă, una politică, chiar dacă nu pe placul multora, din vestul şi din estul Ucrainei.

Ucraina este un stat funcţional, dar de tip autoritar, nu democrat.

Situaţia de la Cernăuţi este cunoscută nu doar diplomaţiei române, ci şi celei americane.

Şi dacă nu sunt reacţii publice nu înseamnă că evoluţiile posibile, cu consecinţe previzibile, nu sunt luate în calcul.

Dar deciziile lucide nu se iau nici la talk-show-uri, nici pe blogurile unor europeni altfel bine intenţionaţi, dar vizibil deconectaţi de la procedurile tipice comunităţilor statelor membre ale NATO şi ale Uniunii Europene.

De Cassandre pare plină blogosfera.

Numai că politica externă a unei ţări nu se face la dimensiuni liliputane.

Cât despre ambasadorul actual al Ucrainei la Bucureşti, acesta a condus anterior regiunea administrativă corespunzătoare Bucovinei de Nord, samavolnic ocupată de trupele sovietice.

Deci cunoaşte, la nivel de detaliu, sensibilităţile României privind comunitatea românilor din jurul Cernăuţiului.

Ucraina este un stat partener al NATO, prin urmare la nivelul Alianţei pot fi abordate, exploratoriu, preocupările altor ţări privind evoluţia situaţiei politice interne din această ţară.

Atâta timp cât nu constituie un pericol pentru securitatea României, evoluţia evenimentelor din Ucraina nu este de competenţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, chiar dacă serviciile abilitate îi informează pe membrii acestuia, cu ceea ce trebuie să ştie privind dinamica confruntărilor dintre puterea de la Kiev şi opoziţie.

Alte propuneri, pe care nu le mai evoc, ţin de aflarea în treabă a unor conaţionali, a căror bună credinţă nu o neg, dar a căror naivitate nu le face bine nici lor,  nici cititorilor lor şi nici ţării noastre.

Mai uşor, cu sfaturile naive, pe scara Ucrainei! Un stat partener, a cărui soartă o decid doar cetăţenii săi.