Investieren in Rumänien

În urmă cu mai mulţi ani, grupul Divertis avea un serial radiofonic deosebit, numit „Viaţa la ţară”. Acolo, intriga se concentra pe lupta pentru postul de primar între câţiva doritori de putere, dar care erau finanţaţi de un anume Hofman din Germania, aspect ce l-a făcut pe povestitorul serialului să sublinieze: „fără ajutorul german, nimic nu se face în satul Branca-Costeşti”.

Deşi acolo era doar un serial umoristic, cu tot complexul de anecdote al anilor 1995 – 1998, o realitate se desprindea fără echivoc: investiţiile germane în România – şi, prin extensie, cele ale statelor vorbitoare de limbă germană – erau considerate de români drept o soluţie necesară ridicării economiei naţionale.

Trebuie să observăm că românii au un simţ foarte bine orientat asupra realităţilor ţării lor, dar şi asupra celor din statele europene, deoarece 90% din migraţia etnicilor români se face pe acest continent.

Astfel, deşi clima face ca anumite ţări să fie preferate sub aspectul migraţiei, precum şi a lejerităţii asimilării limbii, pentru români totuşi este foarte clar: seriozitatea la cote înalte le aparţine anglo-saxonilor, iar pentru orice agent economic român posibilitatea de a exporta în aceste ţări – de multe ori dublată şi de importul din aceleaşi state – este echivalent cu o garanţie guvernamentală în argint sau chiar în aur.

Dintre toate statele europene, cele vorbitoare de limbă germană au un prestigiu aparte, pe care îl putem întâlni în diferite formule: „păcat că austriecii nu au păstrat Oltenia mai mult de 20 de ani” – referinţa este la anii 1718 - 1739 când ocupaţia austriacă s-a extins şi asupra acestei regiuni sau „domnu-i domn dacă vorbeşte nemţeşte” – expresie întâlnită mai frecvent şi în variante în Ardeal şi Banat. Cele două formule oferite nu sunt decât o parte a prestigiului pe care Germania şi Austria le au în România.

De aceea, se observă în ultimii ani – şi această tendinţă trebuie dezvoltată cu mai mare avânt – că numărul tinerilor care învaţă limba germană este în creştere. Este mai mult decât binevenită această situaţie, şi toţi părinţii care îşi încurajează copiii în acest sens merită sprijiniţi la rândul lor, ca de altfel toţi părinţii care îşi îndeplinesc obligaţiile legale de creştere cu devotament şi dragoste a fiilor lor în sensul adevărului, binelui, justiţiei, dreptăţii şi frumosului. Or, în această direcţie cunoaşterea cât mai multor limbi străine este fundamentală pentru progresul real şi eficace.

Impactul Austriei şi Germaniei asupra României

În acest context, devine imperios necesar să analizăm puţin impactul pe care aceste două ţări le au asupra României, cu atât mai mult cu cât acum puţine zile o veste deosebit de plăcută, legată de o nouă investiţie germană în România a apărut, făcând dintr-un oraş din mijlocul Ardealului unul dintre cele mai puternice sub aspectul produsului brut / locuitor din ţară.

Înainte de orice, trebuie să avem o bază de analiză, şi în acest sens recomand două analize făcute de organe ale administraţiei de stat româneşti, disponibile aici: şi aici, fiecare document având 26 de pagini de informaţie valabilă. Astfel, mă bazez pe un refren celebru al presei noastre, conform căruia cititorii mei sunt mai inteligenţi şi sârguincioşi decât ai lor, şi nu mă îndoiesc că aceştia vor citi şi paginile analizei, pentru a-mi judeca fără ură şi părtinire textul acesta.

Trebuie să observăm că ambele ţări au creşteri de importuri şi exporturi din / în România, ceea ce nu poate decât să ne bucure. Printre creşterile din ultimii ani, se remarcă însă câteva idei interesante.

Mai întâi, Austria a operat în general în sectorul bancar, dorind să îşi consolideze dominaţia în zona bazinului dunărean, pe care l-a condus mai multe zeci de ani, având, la fel ca în 1867, la asigurare, umbra puternicei economii germane. Totuşi, criza care a lovit zona aceasta – iar aici vom include prin extensie şi Ucraina – la sfârşitul deceniului trecut a vulnerabilizat mult şi economia austriacă, care trebuie să se felicite deoarece România, ca statul cel mai coerent al zonei, a izbutit să treacă de primul mare vârf al crizei, fără să antreneze căderea unei jumătăţi de continent după sine.

Germania, ţară faţă de care România elimina orice obstacol de tip doctrinar în 1967, recunoscând dorinţa legitimă de unificare în 1971, nu a uitat nici istoria, nici contextul în care Bucureştiul a fost nevoit să opereze. De aceea, în 1999 ea a asigurat trecerea vârfului de plată a datoriei externe româneşti, pentru că în spatele unei retorici diplomatice elegante, se ascund totuşi profesionişti remarcabili în guvernele de la Berlin, fini cunoscători ai geopoliticii, şi care cunosc foarte bine limitele marjei de acţiune a guvernanţilor români.

Dacă mai multe persoane din conducerea statului român ar înţelege că majoritatea acţiunilor pe care Bucureştiul le întreprinde sunt mai mult decât privizibile pentru Berlin, ar începe să renunţe la nesimţirea şi incompetenţa ce îi caracterizează până în măduva oaselor, pentru că nu îşi fac bine nici lor, dar nici ţării.

Două probleme mai trebuie discutate, dacă dorim să facem un tablou mai complet al investiţiilor germane şi autriece în România.

Prima, este problema adevăratului investitor. Aceasta se pune mai ales în cazul Austriei, un stat care nu are atâta forţă să se impună pe plan regional în lipsa unui sprijin consistent de afară.

Astfel, de prea multe ori s-a vehiculat că în spatele unor investiţii ale capitalului autriac stau alte state, iar acest lucru nu a fost de natură să crească încrederea faţă de Viena. De aceea, pe fond, aceste suspiciuni au alimentat tendinţe inclusiv anti-europene, deoarece în ultimul an s-a tot afirmat că multe din costurile aderării României la UE au fost legate de transferul de active valoroase ale economiei naţionale către firme străine, iar cum multe dintre acestea au fost austriece, ţara valsului a beneficiat de un val mai mare de suspiciune decât media.

Or, faptul că în spatele anumitor investiţii austriece ar şi fi alte entităţi nu este de natură să crească încrederea în capacităţile Vienei de a conduce economic zona bazinului dunărean extins.

Cu totul altfel se prezintă situaţia faţă de investiţiile germane, deoarece acest stat are multă putere astăzi şi va avea şi mâine, astfel încât să nu se opereze din spatele său de către alte forţe politice şi economice ale continentului european.

De fapt, românii doresc cel mai mult investiţii germane, de la benzinării – cum ar fi spre exemplu extinderea reţelei Aral în România, încă blocată de interesele altor actori ai pieţei carburanţilor, supăraţi că germanii vin cu preţuri mult mai mici – la firme care să facă producţie de bunuri. Toate acestea sunt de fapt expresia unui concept care a prins la români fără egal: corectitudine şi muncă îndârjită.

Românii au demonstrat că pot fi performanţi oriunde, iar cu cât sistemul economic şi administrativ este mai bine fixat în cadrul său de reglementare, cu atât ei pot să demonstreze ceea ce pot face. Iar Germania are un astfel de cadru favorabil de zeci de ani, ceea ce este cunoscut la nivel empiric de fiecare român. Acest atu este unul deosebit, în contextul crizei de încredere între state de astăzi.

Trebuie să recunoaştem că firmele germane din zona energiei au un rol important în ceea ce priveşte importul de resursă energetică în România, dar nu mai puţin adevărat este că în contextul noilor intrări pe piaţa românească a SOCAR şi mai nou a Gazprom acestea vor trebui să-şi redimensioneze planurile de afaceri. Viitorul ne va oferi un tablou mai clar al resurselor energetice naţionale, relativ la marii actori zonali din domeniu.

În final, mai trebuie să facem două referinţe mai aspre cu privire la ceea ce se observă în politica românească din ultimii 2 ani mai ales.

Mai întâi, presiunile puternice din partea Germaniei şi Austriei – a se lua mai multe ziare, şi se va găsi aceeaşi idee din partea ambelor părţi: respectarea legalităţii şi a statului de drept, eliminarea imunităţilor şi a situaţiilor în care prin lege unii politruci devin deasupra oricărei norme generale. Toate acestea nu sunt doar o notă proastă sub aspect politic, ci şi un obstacol în calea atragerii de investiţii străine de calitate, ceea ce se traduce în încasări mai slabe la bugetul de stat, deci, în pierderi economice şi electorale, băieţaşi!

A se lua aminte la un fapt: secretul bancar din Elveţia începe să se prăbuşească, iar în curând nici un infractor cu guler alb nu va mai avea nicio siguranţă că ceea ce a furat cu migală nu va fi descoperit. Iar acest rezultat se datorează şi pentru că Berlinul presează puternic, oferind acum doi ani şi un rezultat spectaculos - obţinerea unui CD cu liste de deponenţi germani în ţara cantoanelor.

În al doilea rând, pentru a obţine mai multe investiţii din partea marilor puteri economice trebuie să ai un sistem administrativ şi fiscal cât mai clar, mai simplu, mai eficace, unde celeritatea / rapiditatea să fie o trăsătură definitorie, iar cotele de impozitare sunt fixe pentru mulţi ani şi, atenţie, cât mai mici. Încălcare acestei axiome are doar consecinţe negative, niciodată ea neputând fi încălcată cu rezultate pozitive.

În final, „mai am un break şi pentru unii juniori, care nu pun mâna pe rachetă, nu pun mâna pe servici, nu pun mâna pe nimic”. Fraza aparţine lui Toma Caragiu, doar aşa e în tenis. 

Break-ul meu se refera la infantilii care sunt anti-europeni fără să cunoască cum se alcătuieşte un buget naţional. De multe ori anti-europenismul lor se leagă de Germania, deoarece presiunile acestei ţări pentru disciplină financiar-fiscală nu le convin nici lor, nici şefilor lor politici, care nu ştiu să se facă aleşi altfel decît prin mită electorală.

Despre opţiunile electorale la nivel european, nu merită să discutăm, deoarece ele sunt chestiuni de mică importanţă. Concret, nici o ţară care se bazează pe exporturi şi producţie industrială – Germania, cu deosebire – nu are nevoie de parteneri comerciali care în loc să-şi onoreze obligaţiile contractuale sunt nevoiţi să caute împrumuturi pe pieţele financiare pentru plata salariilor bugetarilor şi pensionarilor, sacrificând pentru asta cadrul fiscal şi cotele de impozitare mai reduse.

Copiii tatii, nu se poate merge înainte cu banii altuia mai mult de doi paşi, iar drumurile devenirii au kilometri întregi. De aceea, înainte de a jigni două ţări de limbă germană, cu oameni muncitori, mai bine uitaţi-vă în oglindă şi vedeţi cum aveţi ochii: palizi, din motive de atenţie încordată 10 ore sau mai mult pentru a vă dezvolta carierele şi / sau afacerile, sau fără nici cel mai mic rid / cearcăn. Da, e semn de trai bun lipsa ridurilor, dar într-o vreme când doar munca îndîrjită mai oferă o speranţă de progres, nu-i blamaţi pe cei care au izbutit să îşi creeze acel cadru favorabil, ci faceţi la fel.

Iar dacă reuşiţi, veţi fi nu doar voi fericiţi. Oricum, electoratul vă va aprecia, şi o să vă voteze cu încredere, chiar şi de mai multe ori. Şi nu-i aşa că ar ieşi şi un ciolan alb cu măduvă dulce, în cele din urmă, pentru voi?

Dacă nu izbutiţi însă şi aruncaţi piatra, să ştiţi că limba română are multe cuvinte pentru astfel de politruci: lepre, putori etc. Iar dacă nu puteţi, vă reamintesc că Maiorescu, om de formaţie culturală germană, avea un eseu numit „În lături!”. Oricum o dai însă, ambele accente posibile sunt valabile pentru nulităţile ce încă sufocă scena publică a statului român. Dar realitatea nu a iertat pe nimeni niciodată, iar munca a impus valori.

Munca a impus în Europa anglo-saxonii.

Dacă vrem progres, va trebui să performăm în relaţiile politice şi economice cu ei. Aceasta se face tot prin muncă stăruitoare, educaţie de calitate şi absenţa flecărelii. Mai precis, prin seriozitate. Se poate să fim aşa cu toţii? Hai, să fim serioşi!