Europa încearcă să transmită semnalul că a rămas în ecuaţie

Miniştrii de Externe reuniţi ieri şi azi la Bruxelles după ce, anterior, participaseră la un dineu de lucru în Germania (cu excepţia reprezentanţilor Marii Britanii şi Ungariei), au sarcina absolut ingrată să vorbească despre „business as usual“, când, de fapt, nimic nu se mai arată nici cert, nici predictibil.

Drept care încearcă să avanseze un pion în speranţa că jocurile viitoare americane vor semăna cât de cât cu ceea ce au fost angajamentele majore de securitate negociate de Administraţia Obama în cadrul acordului de cooperare NATO-UE, dar şi a prezenţei militare în estul Europei.

În consecinţă, încearcă să activeze şi, dacă se poate, să transmită o indicaţie în termeni foarte clari asupra faptului că, cel puţin la nivel conceptual, instituţiile europene şi, acum, şi miniştrii de Externe au intrat în zona vitezei de croazieră privind planul de implementare al Strategiei Globale a UE în domeniul securităţii şi apărării. Document care va fi supus aprobării şefilor de stat şi guvern la reuniunea din 15-16 decembrie şi ar putea, din acel moment, să devină linie politică prioritară la nivel european.

Aveţi aici acces la toate cele patru documente discutate şi aprobate, practic, la nivel teoretic, o definiţie foarte solidă şi completă a ceea ce, în mod foarte cinstit, este denumit „noul nivel de ambiţie”.

Dacă este şi fezabil, asta este o altă discuţie. Va fi şi de data aceasta una la fel de complicată cum au fost toate încercările de până acum ale europenilor de a începe măcar să vorbească pe aceeaşi limbă? Posibil ca orgoliile şi priorităţile naţionale să devină iarăşi un obstacol insurmontabil. Dar, la fel de posibil este ca, de data asta, semnalele primite de dincolo de Atlantic să se fi constituit într-un şoc într-atât de mare încât să vedem „o trezire din pumni” a onorabililor noştri lideri, conştienţi că s-ar putea să se confrunte cu un cumul totalmente nou de „singurătăţi strategice”.

1. Poate rămâne cu mult mai singură decât a fost vreodată, la nivelul parteneriatului euro-atlantic, de la finele celui de-al doilea Război Mondial încoace.

2. Poate, în anumite circumstanţe şi într-un context diplomatic defavorabil, să fie obligată să conteze în mare măsură sau (în scenariul cel mai negru) doar pe propriile sale capacităţi de asigurare a apărării şi securităţii. Asta în cazul în care vom vedea SUA adoptând postura izolaţionistă sau nemai fiind interesată de Europa ca prim punct pe agenda sa de priorităţi externe de securitate.

3. Poate rămâne singură - şi cu vecinătăţi apropiate a căror natură trebuie reevaluată în termeni de securitate - în cazul în care, aşa cum se tem mulţi analişti, viitoare colaborare prietenească între Washington şi Moscova ar putea determina reaşezări şi redefiniri de zone de influenţă.

Documentele acestea anunţă, după cum spuneam, „un nou nivel de ambiţie”. Desigur, acesta aparţine instituţiilor europene şi pesemne că va fi împărtăşit şi de şefii de stat şi guvern. Mai departe?

De aici, nimic nu mai este sigur şi nici măcar previzibil cu oarecare nivel de certitudine. Asta pentru că, dintr-odată, s-au multiplicat îngrijorător variabilele de necunoscut. Vom auzi, în următoarele zile, angajamentele Preşedintelui Obama în ultimul său turneu extern, venind în Europa să spună că nimic nu se va schimba şi că Administraţia Trump va rămâne fidelă tuturor angajamentelor luate până acum. Toată lumea ar vrea să creadă în acest vis frumos dar, cel puţin până în acest moment, Donald Trump nu şi-a modificat mesajul privind NATO şi modul în care ar trebui să funcţioneze principiile apărării colective...

Pe de altă parte, indiferent de asigurările date acum de americani în marele efort de calmare a emoţiilor negative stârnite mai ales în Europa de alegerea lui Trump, liderii europeni sunt conştienţi că vor trebui să decidă - şi acum se pare că ar fi momentul - asupra unei politici reale, concrete, în domeniul modalităţilor de asigurare a unei apărări şi securităţi comune.

Poate „umbrela americană” de deasupra Europei nu va dispărea complet şi definitiv, aşa cum se exprima un fost ambasador al SUA în Germania, dar, cu certitudine, nimic nu va mai fi ca înainte într-un context de securitate care poate chiar să ajungă să-şi schimbe pivotul. Totul rediscutându-se între SUA, Rusia şi China... Inacceptabil, spun europenii care vor, în fine (dar să nu fie mult prea târziu) să le fie recunoscut un loc la masa tratativelor pe măsura poziţiei lor de reprezentanţi ai primei pieţe comerciale a lumii, aducând, în viteză, şi acest document de intenţii care spune ce se pregăteşte Europa să devină în chip de actor global în domeniul apărării şi securităţii.

Cât de realistă este această dorinţă? Vom avea un început de răspuns doar în momentul în care Statele Membre vor începe să detalieze răspunsurile şi angajamentele concrete, punct cu punct, în domenii sensibile şi mereu în dispută, începând cu formarea unei autentice industrii europene integrate în domeniul apărării... Să vedem, deci, dacă va fi posibil un acord privind transferul unora dintre atributele naţionale în domeniu la nivel european, să vedem care va fi agenda decisă cu termene precise şi obligatorii pentru toate Statele Membre sau, eventual, pentru cele care vor dori să facă parte din proiect. Sau să vedem care sunt angajamentele realiste, punct cu punct, la formarea unei eventuale forţe militare comune care să poată efectua misiuni proiectate chiar la mare distanţă, de toate tipurile de complexitate...

Pesimism? Foarte posibil să greşesc. Numai că, dacă în „noul nivel de ambiţie” european se vorbeşte despre asigurarea de operaţiuni care să poată asigura securitatea zonelor limitrofe sau proxime în sens mai larg, atunci să ne uităm care este viziunea asupra acesteia de lângă noi, cea definită de documentele europene drept cea a Parteneriatului Estic. Şi să vedem ce spun miniştrii de Externe despre subiect.

Aveţi aici concluziile din care veţi afla că lucrurile merg minunat în relaţiile cu Ucraina, Moldova şi Georgia, că se pregătesc noi tratate şi dezvoltarea celor prezente... în aşteptarea unui Summit al Parteneriatului Estic ce urmează să aibă loc în noiembrie anul viitor la Bruxelles. Dar nimic despre rezultatul alegerilor prezidenţiale de duminică de la Chişinău, nimic despre tragedia din Ucraina sau despre realitatea din teren din Georgia cu a sa regiune Osetia de Sud ieşită de sub control statal.

Suntem, astfel, la nivel de declaraţii de bune intenţii, absolut reale de altfel, nobile în esenţa lor. Cât de practice şi posibil de pus în practică? Din ce în ce mai greu deoarece europenii s-au complăcut într-o stare de aşteptare, ani şi ani de zile, iar acum recuperarea decalajelor cere timp şi eforturi financiare. Greu dar nu imposibil, deoarece presiunea acestui moment îi pune pe liderii europeni în faţa nevoii imperioase de a decide asupra unei linii de acţiune, cu angajamentele precise de rigoare.

Dacă aşa se vor petrece lucrurile, atunci va exista un argument solid de încredere reciprocă în cadrul relaţiei euro-atlantice.

Europa este chemată să decidă ce va vrea să fie în continuare. Va putea însă s-o facă în timp util, adică înainte ca jocurile celorlalţi să tranşeze evoluţiile geopolitice pentru următorii ani?