Corespondenţă din Bruxelles. Turcia câştigă pe toate fronturile

Absolut pe toate. Peste câteva ore, documentul final al Summitului special coonvocat la Bruxelles, îndeplineşte, practic, toate dorinţele Turciei, arătând dincolo de orice, puterea de acţiune a diplomaţiei de la Ankara combinată cu o inflexibilitate pe care Erodgan a arătat-o, cu toate riscurile încă de la începutul episodului denumit generic “criza refugiaţilor“.

În primul rând, Ankara a acuzat în numeroase rânduri că cei de la Bruxelles (prin ajutorul propus iniţial, de doar câteva sute de milioane de euro), chiar nu înţelegeau nimic nici din amploarea evenimentelor şi nici nu doreau să recunoască realitatea notei de plată prezentată de Turica: cheltuieli deja efectuate de peste 7 miliarde de euro. Drept care, propunerea de acum, peste 3 miliarde de euro, asta numai ca un început la ceea ce va însemna o participare financiară masivă (unele surse spuneau azi chiar ultra-masivă a UE în susţinerea Turciei). E vorba de 500 de milioane din fondurile Comisiei, restul urmând să fie o contribuţie provenită de la toate statele membre...

Dar nu numai de bani a fost vorba căci, încă de la începutul verii, negociatorii turci au încercat (fără succes până acum) să lege orice Plan comun de Acţiune cu UE de problema redeschiderii negocierilor, de atâtea ori şi de tot atâtea ori deschise şi apoi re-îngheţate, uneori în termeni destul de brutali, ca reacţie la diverse probleme interne din Turcia, mai ales în domeniul atât de delicat al respectării drepturilor omului.

Dar circumstanţele s-au schimbat într-atât de mult, Europa se află sub o asemenea presiune şi este într-o asemenea căutare disperată de soluţii rapide care, într-o oarecare măsură, să stopeze fluxul şi în acest moment continuu pe ruta care vine din Siria şi din Orientul Mijlociu în general, încât a decis să cedeze. Elegant, însoţind totul în limbajul propriu documentelro oficiale europene, dar, totuşi, să cedeze pe toate fronturile.

Ascultaţi ce spunea în această după-amiază Donald Tusk, Preşedintele Consiliului European înaintea începerii lucrărilor Summitului:

“Am convocat acest Summit pentru ca, în primul rând, să decidem că UE şi Turcia trebuie să facă faţă împreună crizei migranţilor. ...Dar acest Summit priveşte şi o dimensiune mai largă, adică re-energizarea relaţiilor noastre cu Turcia, inclusiv procesul de aderare. Turcia este un partener-cheie în ce priveşte lupta împotriva terorismului.  Avem nevoie de o mai bună cooperare în ce priveşte situaţia din Siria şi, desigur, atunci când e vorba despre problema cipriotă. Ultimele zile au arătat câăt de importantă este cooperarea noastră geopolitică şi strategică”.

Există aici un cuvânt-cheie: Turcia este definită drept partener-cheie în lupta împotriva terorismului. O cheie desigur importantă în sine, dar fundamentală şi unică în contextul de acum, poziţionând astfel Ankara drept unul dintre contribuitorii majori desemnaţi de comunitatea occidentală în declanşarea unei ofensive anti-teroriste.

Sigur, se poate obiecta, dar de ce uităm propunerile făcute Rusiei de a participa la o coaliţie internaţională împotriva terorismului, invitaţie acceptată cu mare rapiditate (din motive şi ele foarte evidente) de Preşedintele Putin? Nu am uitat, numai că, de azi, odată “re-energizat” cu asemenea forţă şi viteză procesul de negocieri cu Ankara, Turcia va avea un rol de partener privilegiat, odată ca ţar membră NATO, apoi prin această perspectivă de aderare, sigur însoţită de condiţionalităţi, dar de care nimeni nu-şi face iluzia că va fi primită de turci drept un angajament solemn pentru viitor.

În imediat, Turcia va deschide la jumătatea lunii decembrie capitolul de negocieri pe probleme economice, unul dintre cele mai importante doasare de aderare şi, de la anul, a primit ştirea că va beneficia de ridicarea obligaţiilor de viză. Numai asta reprezintă, în sine, un argument politic extraordinar de important pentru credibilitatea internă a lui Erdogan dar, în acelaşi timp, stârnind entuziasmul comunităţilor atăt de masive turceşti din ţările Europei occidentale.

Dar “re-energizarea” aceasta va schimba statutul de putere al Turciei în Orientul Apropiat, confortând poziţia sa de “reprezentant european” în zonă. Dar şi, la fel de important, deschizând perspectiva ca alte ţări din Orientul Apropiat să dorească să utilizeze “canalelel europene” ale Turciei în negocierile cu partenerii din spaţiul occidental şi euro-atlantic.

Numai atât? Nu, căci într-o viziune pe termen lung şi foarte lung, Turcia, cu o dublă calitate europeană şi eur-atlantică, va putea fi începutul unui lanţ de influenţă directă în uriaşa sa zonă de interes tradiţional, adică în lumea turcofonă, devenind liderul unei mişcări de coagulare de identităţi pe o regiune vastă care cuprinde state din fosta URSS şi merge până departe, înspre Peninsula Coreeană şi regiunea uigură din vestul Chinei. Oferind posibilitatea ca, posibil şi pe această bază, să se “re-energizeze” proiectele privind “Noile Drumuri ale Mătăsii”, garantând o securizare a spaţiului aflat acum la limita riscului maxim.

În fine, o asemenea nouă poziţie a Turciei poate avea o influenţă directă, chiar de mare impact, asupra întregii regiuni a Mării Negre, ducând automat la o scădere masivă a influenţei ruseşti, combinată cu reaşezarea de forţe din Orientul Apropiat.

În fine, o logică dublă a prezenţei Turciei, europeană şi euroatlantică, este un argument în favoarea construcţiei pe care o imaginează americanii şi europenii pentru stabilizarea situaţiei la nivelul întregului Nou orient Apropiat, găsind un punct de stabilitate absolut vital pentru orice construcţie de securitate ulterioară.

Turcia a ştiut să joace, a ştiut să negocieze, a ştiut să-şi folosească de minune foarte influenta sa diasporă şi s-a poziţionat drept “soluţie inconturnabilă” Sigur că vor mai exista probleme, dar, dacă acesta este cadrul general, Turcia a câştigat.

Dar a câştigat şi Europa? Dezbaterea de-abia începe şi va fi extrem de inflamată având în vedere consecinţele aderării Turciei, adică schimbarea enormă la nivelul tuturor instituţiilor europene şi instaurarea Islamului ca cea de-a treia religie oficială din UE.

Un preţ prea mare sau unul corect de plătit pentru liniştea noastră?