Consiliul NATO-Rusia se reuneşte miercuri la Bruxelles. Tensiuni şi şanse

S-a petrecut ceva într-atât de semnificativ la recentul Summit NATO de la Varşovia încât fie să paveze calea spre negocieri fructuoase care să ducă măcar la o scădere a nivelului actual de tensiuni? Sau, dimpotrivă, ce s-a decis cu această ocazie este un pas în plus pe ridicarea climatului conflictual?

O analiză corectă ne arată că toate posibilităţile sunt deschise şi că niciun drum nu a fost închis definitiv.

Din punctul de vedere al Rusiei, există un cadru general al viitoarelor discuţii, baze de atac a diplomaţiei Kremlinului, acuzaţie formulată foarte limpede de Preşedintele Putin într-un recent interviu pentru cotidianul german Bild:

„Nu am reuşit să rezolvăm diviziunea Europei: acum 25 de ani cădea Zidul Berlinului, însă nu am reuşit să depăşim dizivarea Europei, pur şi simplu un zid invizibil s-a deplasat înspre est. Asta constituie baza pentru reproşuri reciproce, neînţelegeri şi pentru crizele care vor urma...După căderea Zidului Berlinului, s-a spus că NATO nu avea să se exindă înspre est.  Din ce îmi aduc aminte, asta a spus Manfred Woerner, pe atunci Secretarul General al Alianţei. Legat de asta, anumiţi politicieni germani ai timpului, spre exemplu Egon Bahr, au tras un semnal de alarmă şi au propus soluţii...Am luat transcrierile din arhivă ale conversaţiilor din perioada respectivă (1990) între conducători sovietici şi anumiţi oameni politici din Germania printre care şi Egon Bahr. Ele nu au fost niciodată publicate...Uitaţi ce spunea atunci domnul Bahr:"Dacă în momentul când vom reunifica Germania nu vom lua măsuri decisive pentru a depăşi divizarea Europei în două blocuri ostile, evenimentele ulterioare pot lua o turnură defavorabilă astfel încât URSS av putea fi condamnată la izolare internaţională". Asta a fost spus pe 26 iunie 1990. ...În continuare, domnul Bahr a făcut propuneri concrete. Vorbea despre necesitatea creării unei noi alianţe în centrul Europei. Europa nu trebuia să se alieze cu NATO. Întreaga Europă centrală, cu sau fără Germania de Est, ar fi trebuit să constituie o alianţă separată la care să participe atât SUA cât şi URSS".

Discuţii şi proiecte la care a făcut aluzie şi Gorbaciov atunci când, în mai multe rânduri, a acuzat Occidentul că a trădat promisiunile făcute în perioada respectivă, chiar dacă ele nu au fost niciodată formalizate sau au fost măcar purtate într-un cadru oficial.

Unde Vladimir Putin are perfectă dreptate este că ruşii au ştiut tot timpul că Războiul Rece, din punctul lor de vedere, nu se terminase şi nici nu avea să se termine deoarece, chiar dacă Occidentul avea să intre într-o perioadă de foarte primejdioasă perioadă de automulţumire şi reverie paşnică de aproape două decenii, Kremlinul nu avea cum să ierte acceptarea acceptării statelor din fosta sa zonă de influenţă în NATO şi UE.

Despre asta a fost vorba atunci. Despre asta, exact despre asta este vorba şi acum. Dintr-un motiv foarte simplu: Moscova consideră că, şi acum, pentru liniştea sa geostrategică, ar mai trebui să existe „state în buffer zone”, teritorii-tampon între structurile militare ale NATO şi cele ruseşti. Iar strategii militari ruşi au obervat, iarăşi foarte corect şi înaintea celor occidentali că, în acest conext apăruse şi avea să se dezvolte o situaţie cu totul nouă, din ce în ce mai fluidă de tipul „pace niciodată încheiată şi răboi niciodată început". O situaţie căreia trebuie să i se răspundă cu o cu totul nouă concepţie militară care să permită coordonarea unor acţiuni suprinzătoare şi mereu sub limita inferioară a situaţiilor descrise de manualele NATO drept surse clasice de conflicte deschise.

Astfel apare celebra „Doctrină Gherasimov” (după numele generalului Valerii Gherasimov, fost şef de stat major al armatei ruse) în care se vorbeşte pentru prima oară despre „rolul mijloacelor non-militare în realizarea obiectivelor politice şi strategice'. Adică războiul hibrid care, aşa cum afirma Guillaume Lasconjarias într-un articol apărut în Forces Strategiques (ianuarie 2016), marchează intrarea în joc a unei noi strategii complexe:

„Din acest moment, au prioritate nu măsurile militare ci cele politice, economice, internaţionale umanitare, etc, în strânsâ legătură cu potenţialul de protest al unor anumite părţi ale populaţiei din zona-ţintă. În acest cadru, forţele armate - şi în primul rând forţele speciale - vor contribui cu expertiza proprie, susţinerea şi, câteodată, echipamentele specifice pentru a ajuta grupuri de civili înarmaţi, în timp ce forţele convenţionale pot, spre exemplu, să fie gata pregătite la limita frontierelor naţionale şi să facă exerciţii extrem de realiste".

Aceste „exerciţii extrem de realiste” sunt sursa tuturor îngrijorărilor Alianţei deoarece, în clar, este vorba despre manevre militare supriză, cuprinzând elemente avansate ale forţelor ofensive din toate categoriile de arme. Snap exrecises sunt denumite ele în terminologia militară şi organizarea lor nu este ilegală dar încalcă principiul statuat în acordurile cunoscute sub numele de "Documentul de la Viena" care prevăd obligaţia tuturor statelor sau alianţelor militare de a anunţa în prealabil desfăşurarea unor asemenea manvere (în cazul în cae la ele participă peste 3000 de militari) pentru a da posibilitatea prezenţei unor observatori străini. Obligaţie care, din punctul de vedere al NATO, a fost încălcată de exprem de multe ori de partea rusă. Un exemplu în acest sens fiind un snap exercise al trupelor ruse în februarie 2014 -38.000 de oameni - în apropierea imediată a graniţelor Ucrainei pentru ca apoi, la doar căteva zile distanţă, o parte dintre trupele respective să fie deplasate pentru a lua parte la preluarea ilegală a Crimeei. Sau, la fel de important, un alt exerciţiu de acelaşi gen între 16-21 martie 2015 început ca o operaţie pe zona nordică centrată pe potenţialul Flotei de Nord dar extins la nivelul întregii Rusii: 80.000 de militari, 12.000 piede de armament greu, 65 de nave, 15 submarine şi 220 de avioane... estimarea analiştilor fiind că dimensiunea exerciţiului presupune că era vorba despre un scenariu simulând un război cu SUA sau/şi cu NATO.

Războiul hibrid, în „Doctrina Gherasimov" presupune scenarii iniţiale de destabilizare în ţările-ţintă, scenarii combinând prezenţa unor actori politici, formatori de opinie, media „favorabilă" dar şi acţiunea „omuleţilor verzi", trupe speciale fără însemne, pregătind calea pentru intrarea în acţiune a trupelor de prima linie aflate deja în stand-by.

Şi ajungem aici la miezul iritării din prezent: decizia Alianţei de a trimite în ţările din zona de nord-est patru batalioane „robuste” şi, totodată, înfiinţarea unei brigăzi multinaţionale în România, urmată de o viitoare dimensiune de întărire avansată aeriană şi maritimă.

Acesta este un răspuns NATO la situaţia descrisă anterior şi la ceea ce ar putea fi scenariul iniţial al războiului hibrid. Asta deoarece batalioanele robuste, spre deosebire de formula clasică a organizării unei brigăzi, dispun de o forţă autosuficientă pentru a îndeplini orice tip de misiune. Asta înseamnă că îi sunt alocate, din start, o serie de elemente de sprijin suplimentare: baterii antiaeriene (mitraliere antieriene sau rachete), artilerie de câmp, i se alocă o unitate de sprijin aerien (elicoptere de atac)  şi poate chema sprijin aerian la nevoie (avioane de vânătoare sau atac la sol sua "vânătoare de tancuri", etc, dispune de propriile unităţi mobile de recunoaştere aeriană (drone) spital de campanie, etc. Raţionament care ne arată că este vorba şi despre o brigadă care, la rândul său, dispune de capacităţi sporite faţă de struturările clasice, imagine care începe să se contureze şi în cazul brigăzii româneşti. Şi să nu uităm că, în toate cazurile, ele sunt susţinute de acţiunea Forţei naţionale de Reacţie Rapidă...aceasta oferind timpul necesar de rezistenţă pentru a aştepta sosirea, în caz de nevoie, a elementelor înainte ale Forţei de Reacţie Rapidă a NATO, adică „vârful de lance" care trebuie să fie gata de acţiune în teren într-un minimum de 48 de ore.

Război? Nu.

Nu fiindcă toţi strategii, de o parte şi cealaltă a acestui „zid invizibil" al Noului Război Rece, ştiu care ar fi consecinţele devastatoare. Aşa că, acest moment este cel al alinierii a cât mai multe argumente disuasive. Nimeni nu vrea să treacă de linia roşie dar, în aşteptare, de o parte şi cealaltă, sunt masate forţele corespunzătoare pentru a da tăria poziţiei de negociere. Totul având loc în contextul continuării unei mişcări deliberate, de mare profunzime şi complexitate, parte a războiului hibrid al Rusiei, de a destabiliza Europa prin mişcări de autonomie şi secesiune şi de a mina pe cât posibil încrederea opiniei publice în capacitatea defensivă a Alianţei.

Cu ocazia Summitului de la Varşovia, Alianţa a decis o serie de mutări esenţiale pentru prezent, dar şi a deschis drumul spre ceea ce este deja, la modul cel mai serios, o tentativă fără precedent de întărire a flancului estic, cu urmările cunoscute şi pentru ţara noastră.

Este o nouă postură de securitate a ţărilor din est dar şi, per ansamblu, a NATO. De pe această poziţie se va negocia mâine. Iar principiul diplomaţiei la acest nivel spune că, cu cât poziţiile de forţă ale părţilor sunt mai aproape de punctul de echilibru, cu atât cresc şansele de succes. Poate fi începutul unui foarte dorit acord de stabilizare a situaţiei. Poate nu atât de mult, am auzit, dar însăşi reluarea dialogului formal reprezintă o şansă în sine, îndepărtând perspectiva escaladării conflictului. Miză egal valabilă şi preţioasă atât pentru Alianţă cât şi pentru Rusia.

Se va restabili un minimum de încredere care să permită deschideri ulterioare? Posibil. De sperat. Să vedem termenii discuţiilor de mâine.