Cât pot costa incoerenţa, indecizia şi lipsa de viziune a Europei?

Vă rog să-mi permiteţi să reiau harta difuzată în articolul de ieri: acea imagine a unui spaţiu european înconjurat de un arc de cerc compact construit din ură, intoleranţă, ambiţii de revanşă istorică, invidie, nelinişte pentru viitorul imediat, sărăcie adesea cu mult sub limitele de jos ale statisticilor acceptate de organizaţiile mondiale.

Un arc de cerc din care pot porni vectorii unui atac asupra Europei. Unul care să aibă motivaţii diferite, adesea chiar profund contradictorii, dus către doi mari actori, Federaţia Rusă şi Statul Islamic, uniţi de o ură profundă pe ceea ce înseamnă construcţia de putere şi prosperitate a blocului occidental, Uniunea Europeană şi NATO.

Nu este o mişcare subită, ci una care s-a pregătit în urmă cu mult timp. De partea rusă, refăcând mişcările pe harta niciodată uitată a proiecţiilor pentru liniile de atac împotriva NATO, deplasând doar spre est linia de pornire a mişcării iniţiale.

De partea cealaltă, iată viziunea Statului Islamic asupra cum trebuie să arate viitoarea hartă a lumii peste care trebuie să fluture steagul negru al victoriei răzbunării definitive, al Jihadului cu Şaria ca unică formulă de guvernare pentru o spaţiu al adevărului unic al lui Allah şi mărturisit de Profetul său, Mahomed.

În partea noastră a baricadei, avem Europa, cu cele două formule ale sale de unitate politico-economică, Uniunea Europeană şi politico-militară, NATO, integrând zona de securitate a spaţiului euro-atlantic. Iată posibila hartă de putere pe linia frontului de est al NATO:

De-ar fi lucrurile atât de simple...

Europa acestui moment prezintă probleme foarte grave de securitte, născute din vulnerabilităţi binecunoscute, doar că, din obsesia corectitudinii politice, foarte puţin prezentate la nivelul discursului public. Vulnerabilităţi care s-au adâncit şi acutizat datorită, pe de o parte, efectelor profunde şi de durată ale unei crize economice, financiare şi sociale prost şi insuficient manageriată de administraţia de la Bruxelles. Pe de altă parte, în locul promisei integrări accelerate a ţărilor membre în proiectul european, vedem o foarte clară şi susţinută tendinţă de refugiu în protecţionism naţional, în aşteptarea prudentă şi destul de speriată a unei noi crize economice, mult mai importantă de cât precedenta, dar şi a unei probabile tensionări extreme a relaţiei cu cei doi vectori care, din acest moment, ameninţă deschis Europa.

Există însă o unitate europeană reală, de o intensitate care să dea substanţă nu vorbelor, ci realităţilor instituţionale din acest Bruxelles birocratic şi din ce în ce mai însingurat în raport cu puterea de influenţă şi dcizie a capitalelor?

Răspunsul îl dă absenţa strălucitoare, completă şi statornică în încercarea de rezolvare a crizei ucrainiene care se poate transforma în conflict regional sau chiar cu mult mai mult a Înaltului Reprezentant al UE pentru politică externă şi de securitate.

N-a contat că această funcţie a fost gândită tocmai pentru a permite UE să aibă o singură voce cu care să-şi prezinte poziţiile în cele două domenii în raport cu interlocutorii internaţionali.

N-a contat şi nici nu contează faptul că, tocmai pentru a se sublinia nevoia legăturii intrinsece între Consiliul European şi Comisie, Înaltului Reprezentant i s-a conferit automat şi poziţia de vice-preşedinte al Comisiei Europene, calitate în care coordonează Serviciul de Acţiune Externă dar şi foarte multele organizaţii subordonate Statului Major European, cel care ar trebui să propună planuri pentru situaţii de criză care pot afecta interesele europene.

N-a întrebat nimeni ce vrea sau ce poate să propună doamna Mogherini, cea care poartă cele două pălării de responsabilitate, ignorată complet şi nici măcar inivitată pentru decor în negocierile de la Minsk.

Atunci chiar avem o problemă enormă de securitate. În contextul în care trebuie să luăm în serios avertismentul de o gravitate fără precedent de la căderea Cortinei de Fier transmis de omul 2 în ierarhia militară a Forţelor aliate din Europa ale NATO, întrebarea este cine decide care va fi răspunsul politic al Europei în caz de criză majoră.

Chestiunea este fundamentală, evocată cu multe decenii în urmă de Kissinger care, cu disperare, întreba dacă cineva ştie cine va răspunde la telefon dacă vrea să vorbească cu Europa.

Dacă problema liniei militare de comandă şi control este rezolvată şi codificată foarte limpede în manualele de operaţiuni ale NATO, altfel, după cum se vede, stau lucrurile la nivelul politic. Nu uitaţi nici o clipă că protocoalele militare nu se activează decât în urma deciziei unanime a Consiliului Atlanticului de Nord unde ambasadorii sunt politicieni, reprezentând voinţa politică şi interesele guvernelor lor. 

Asta presupune că am presupune că toate statele membre NATO vor aviza favorabil un angajament militar direct, full scale, împotriva unuia sau ambilor vectori ai ameninţării, în previziunea unui atac coordonat. Am presupune prost, căci diferenţele de opinii sunt serioase şi unele ţări (evidentă pare poziţionarea Greciei sau Ungariei) pot să se abţină sau chiar să nu-şi trimită ambasadorii la şedinţă, întârziind strategic luarea unei decizii. Decizie doar de activare a răspunsului militar? Da, dar nu numai, căci, iarăşi nu trebuie să uitaţi, trebuie decis cadrul politic în care acţiunea militară este justificată pe plan internaţional, deci trebuie dezbătut dacă, da sau nu, sunt îndeplinite evident şi cu dovezi irefutabile prevederile de angajament prezăzute în Tratatul de la Washington.

Asta în cazul NATO, dar discuţia este identică la nivelul UE, unde avem o Comisie Europeană cu un lider foarte puţin remarcat prin poziţii pe plan internaţional şi comisari desemnaţi pe criterii de echilibru politic, dornici să nu supere pe nimeni. Plus un Parlament European care poate reprezenta un for de lungi, foarte lungi, extrem de lungi dezbateri înainte de a autoriza o acţiune reală. Apoi un Consiliu European care trebuie să asculte de vocea marilor contributori, Franţa şi Germania, informându-i politicos şi pe ceilalţi lideri din zona a doua sau a treia.

Şi atunci? Atunci avem vulnerabilităţi grave, cele despre care am amintit până acum, dar potenţate şi de virajul ideologic (nu şi economic, căci au simţit până unde poate merge demagogia) spre stânga extremistă al Greciei şi Ciprului, deschise spre o colaborare "extinsă, tip pod de cooperare" cu Rusia dar şi cu dependenţele energetice ale Ungariei conduse de unul dintre cei mai apropiaţi şi fervenţi susţinători ai lui Putin, dar şi ale altor ţări europene. Dar, în acelaşi timp, mai există şi vulnerabilităţile de substanţă de care profită deja din plin Statul Islamic, anume marile comunităţi islamice existente peste tot în occidentul european, cu din ce în ce mai multe şi severe semnale de radicalizare şi fanatizare la nivelul celulelor compuse din tineri sub vârsta de 25 de ani...

Europa este deja sub atac. Perspectivele realiste sunt ale unei amplificări a mişcărilor ce sunt proiectate să anihileze mai întâi locaţiile şi nodurile strategice, introducând starea de panică şi haos, folosind eventual ca elemente de sprijin atacuri teroriste dar pe o scară mai amplă decât jocul de până acum. Europa aceasta a noastră, în formula ei de acum, nu mai are mult timp să se decidă dacă vrea să supravieţuiască.

Dar dacă întregul raţionament e greşit şi, vorba grecilor, ne-ar putea fi mai bine fără Europa conţopiştilor de la Bruxelles şi cu americanii luându-şi acasă jucăriile de la Deveselu? Poate să fie şi aşa, căci prea nimeni nu se îngrijorează dintre onorabilii noştri politicieni în posturi de comandă. Poate că au dreptate şi, ministrului Duşa, primul dintre apărătorii ţării cu piepturile lor de oţel, totul nu este decât război psihologic, cauză din care să stăm liniştiţi pe locurile noastre şi să aşteptăm cu încredere. Poate, de ce nu, are perfectă dreptate ministrul nostru de finanţe, domnul Vâlcov care declară exact acum, în plină criză regională, în cel mai pur spirit al prietenilor de la Syriza, că România nu este lăsată să crească economic, după puterile şi capacităţile sale reale, de limitările impuse de FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană. Şi că din cauza lor nu ajungem, vorba domniei-sale, demn component al Capitetului Ponta, să ne batem direct cu SUA şi China. Foarte interesant semnal trimis de Guvernul României către capitalele europene, către partenerii din spaţiul euro-atlantic...

Se poate să fie şi aşa. Atunci, trebuie asumate opţiunile în consecinţă. Oricare ar fi acestea. Numai că, foarte, foarte repede, politicienii nu se vor mai putea juca ca până acum cu vorbele şi cineva va trebui să treacă decis la comandă. Starea de aşteptare se va termina repede, ceea ce auziţi şi vedeţi acum sunt ultimele avertismente. Altfel, plata va fi grea, dureroasă şi nimeni nu a spus, încă, pe unde va trece noua linie de demarcaţie cu a sa nouă Cortină.