Niciodată în întreaga sa istorie nu a fost Uniunea Europeană mai aproape de dezastru ca săptămâna aceasta. Dar chiar dacă îl evită de puţin la alegerile prezidenţiale franceze, UE va fi forţată la mari schimbări în urma lor.

Aşa merge UE pe ouă zilele astea că s-a ajuns ca o declaraţie de Paşte a lui Viktor Orban, în care spune că Ungaria ”nu este o insulă” precum Regatul Unit şi nu va ieşi deci din UE, să fie o mare veste bună la Bruxelles.

În realitate, instituţiile UE i-au dat deja lui Viktor Orban drum liber să îşi reducă la tăcere opoziţia în momentul când au ales să nu facă nimic vis-a-vis de închiderea universităţii private Central European University din Budapesta. În momentul de faţă, UE se teme mai mult de atitudinea dezaprobatoare a Ungariei (de exemplu de sondajul prin poştă al lui Orban privind politicile UE, intitulat „Hai să oprim Bruxelles-ul”) decât se teme Ungaria de UE.

Pe o scară mai mare, la fel stăm şi cu Turcia, unde Recep Tayyip Erdogan a câştigat la limită un referendum pentru sporirea puterilor prezidenţiale cu vreo trei milioane de voturi neştampilate incluse în ultimul moment ca să iasă socoteala.

Orban şi Erdogan au multe în comun, de la tendinţa de a combina naţionalismul şi populismul într-o ideologie cuprinzătoare, până la manipularea cu pricepere a rentelor de stat pentru a controla economia şi societatea statelor lor, de o manieră fără precedent.

Erdogan a pregătit ani de zile terenul pentru referendumul său şi pentru un referendum viitor privind reintroducerea pedepsei cu moartea prin demontarea tacită a controalelor independente ale altor instituţii de stat asupra aripii executive.

Cu toate astea, dacă ne uităm la rapoartele de progres ale UE privind Turcia din ultimii ani, nu vom găsi o menţiune privind implementarea treptată a proiectului său politic constituţional subversiv, care viza înlocuirea elitelor politice burgheze, seculare, urbane cu noua lui elită, provincială, islamistă, eliminând şi statul de drept în acest proces.

UE nu a văzut şi nu a criticat constant decât riscul unei lovituri de stat a armatei, şi a înţeles doar la puciul eşuat de anul trecut că armata – sau ce a mai rămas din ea – apăra de fapt status quo-ul constituţional – şi pe ea însăşi.

Dacă exista o viziunea mai clară în trecut, ar fi fost posibil ca drumul european al Turciei să fi avut mai mult succes, prin susţinerea la vreme a opoziţiei democrate seculare, dar acum e prea târziu. Democraţia turcă s-a dus şi, odată cu ea, mitul că UE are puterea de a transforma ţările ce încearcă să adere.

Franţa încă poate evita dezastrul, dar nu pare să aibă oameni capabili şi determinaţi să acţioneze. Sondajele de opinie evită să menţioneze posibilitatea unui tur 2 între principalii candidaţi anti-UE ai stângii şi dreptei: Jean-Luc Melenchon şi Marine le Pen, deşi probabilitatea creşte pe zi ce trece.

Prin campania lor separată, cei doi au adus deja votul anti-UE la 43%. Să nu uităm că UE e în pericol în Franţa de 25 de ani, după ce referendumul privind tratatul de la Maastricht a primit doar 51% din voturi şi referendumul privind Constituţia Europei a fost respins de 55% din electorat.

A prezenta un politician de carieră cu vizibile probleme de corupţie drept un mare salvator e sinucigaş în climatul anti-politică tradiţională de acum.

Uniunea Europeană nu este doar un combatant în aceste alegeri franceze, este şi cea mai expusă parte, s-ar părea.

Chiar dacă UE iese şifonată de numărul mare de alegători sceptici în Franţa, adevăratul dezastru – Melenchon vs. Le Pen în turul 2, datorită lipsei totale de impact a candidatului socialist Benoit Hamon – ar putea fi evitat dacă Francois Fillon, candidatul dreptei, s-ar retrage datorită diverselor scandaluri ce il vizează în ultima vreme şi lumea ar putea astfel să susţină pe candidatul de centru, Emmanuel Macron, încă de acum, nu din turul 2.

Ca şi în cazul lui Hillary Clinton, a prezenta un politician de carieră cu vizibile probleme de corupţie drept un mare salvator e sinucigaş în climatul anti-politică tradiţională de acum. Tot nu pricepem că populiştii câştigă prin capitalizarea unui sentiment anti-elitist care este real, şi nu lipsit de orice temei?

Nici acum nu ştim intensitatea sentimentului anti-elitist din Franţa mai mult decât ştiam când Donald Trump a invins-o pe Hillary Clinton în SUA, pentru că sondajele de opinie nu pun întrebări în această privinţă. Nu ai putea ghici, citind Eurobarometrul privind ”Viitorul Europei” că UE s-ar putea sfârşi în această săptămână, deoarece orice întrebare mai dezagreabilă (corupţia elitei politice, de exemplu) a fost epurată cu grijă, nu cumva europenii să ne spună ce gîndesc.

Conform unui sondaj Pew după Brexit, doar 38% din francezi sprijină proiectul european, 60% se opun. Să sperăm că unii votanţi încă nu s-au prins că UE e prezentă intr-o formă sau alta în toate temele şi că vor vota pe ceea ce ei consideră drept alte subiecte e campanie. Dacă nu, am pierdut deja.

Pot Franţa şi Europa să fie salvate de un om ale cărui costume sunt plătite de altul, care trăieşte într-un castel pe care nici nu şi-l poate permite şi intermediază întîlniri cu Vladimir Putin?

Politicienii de dreapta care îl sprijină pe Fillon fac greşeala vieţii lor. Ar trebui să îl sprijine pe Macron imediat. Daca ar fi avut analişti decenţi şi cercetare bună, ar fi văzut în sondajele de săptămâna trecută la ce risc teribil expun Europa.

Chiar şi dacă ar depăşi toate aşteptările şi omul lor ajunge în turul 2 cu Marine Le Pen, pot Franţa şi Europa să fie salvate de un om ale cărui costume sunt plătite de altul, care trăieşte într-un castel pe care nici nu şi-l poate permite şi intermediază întîlniri cu Vladimir Putin? Care atunci când este prins că încalcă limitele dintre viaţă publică şi privată, numindu-şi membrii ai familiei în funcţii publice plătite din banii de taxe ai francezilor, nu are nicio urmă de regret, doar ranchiună că a fost prins?

Vechile elite politice franceze, deloc străine de astfel de practici, par să îşi fi pierdut instinctul de supravieţuire în acest nou mediu, unde continentul e înconjurat de prădători, părând dispuşi să rişte tot ce au, în această săptămână, inclusiv Uniunea.

Articolul original a fost publicat pe Euractiv.com şi poate fi comentat pe România Curată