Alegeri în UK (1)

Cum se desfăşoară alegerile în Marea Britanie? Care sunt regulile? Care sunt temele? Şi care sunt implicaţiile politice? În această prima parte a seriei vorbim despre decizia de a declanşa alegerile anticipate.

Aceasta a fost a doua săptămână-plină de campanie electorală pentru alegerile din 8 iunie. Lucrurile s-au mişcat foarte repede, având în vedere că nimeni nu se aştepta la alegeri anticipate. Anunţul a fost făcut din senin de către premierul Theresa May, pe 18 aprilie, imediat după vacanţa de Paşti. Majoritatea lumii politice – „satul Westminster” sau „Westminster village”, după cartierul londonez unde sunt concentrate clădirile parlamentului, guvernului, şi restul industriei politice: jurnalişti politici, consultanţe, think-tank-uri, ONG-uri etc. – era încă în vacanţă. Discreţia – sau, din altă perspectivă, secretomania – actualei echipe din Downing Street (cabinetul primului ministru şi centrul de comandă al guvernului) a fost şi este remarcabilă. Nimeni din afară nu a ştiut de această decizie monumentală efectiv până când Theresa May nu a ieşit în faţa uşii negre de la Nr.10 pentru a o anunţa în direct la TV. Dimpotrivă, toate sursele guvernamentale (inclusiv premierul) au negat această posibilitate în mod constant în ultimile luni, şi până în ultima clipă.

Surpriza „strategică” poate avea efecte devastatoare în politică, precum şi în război. În primul rând, cum ziceam, presa nu a fost pe fază, ceea ce a permis Downing Street să-şi impună mesajul şi să controleze impactul anunţului, creându-şi din start un avantaj important. Altfel, presa şi opoziţia ar fi fost pregătite să atace mult mai puternic ideea alegerilor anticipate ca fiind oportunism politic şi aşa mai departe, iar efectul-surpriză şi beneficiile de imagine (acţiune decisivă şi chiar curajoasă) ar fi fost irosite. 

În al doilea rând, opoziţia a fost prinsă pe picior greşit. Partidul Laburist al lui Jeremy Corbyn – un socialist radical, care tocmai l-a numit că şef de campanie pe consilierul principalului lider sindical din UK, consilier care până de curând a fost membru al Partidului Comunist din UK – era total nepregătit pentru alegeri, şi foarte dezbinat. Mai important, eşalonul „anti-Brexit” din politica britanică, adică vestigiile fostei campanii „Remain” (pro-rămânere în UE) din timpul referendumului, încă nu se regrupase.

Într-adevăr, este foarte probabil că acest eşalon Remain a înclinat balanţa în Downing Street în favoarea deciziei de a avea alegeri anticipate. Existau zvonuri şi semnale din ce în ce mai clare, în săptămânile şi lunile dinainte de 18 aprilie, că adversarii Brexit-ului (şi implicit ai guvernului – dar, de fapt, şi adversari ai actualei echipe Corbyn din fruntea Laburiştilor) planificau coagularea unei mişcări puternice de presiune politică, dacă nu chiar un partid nou, care să pună beţe în roate guvernului o dată ce ar fi început negocierile cu UE. 

Deşi aflaţi acum în afara centrului de putere politică, aceşti „Remainers” – în frunte cu personaje că Tony Blair sau fostul cancelar (ministru de finanţe) George Osborne – beneficiază de resurse şi conexiuni puternice, şi mai ales de susţinerea puternică a segmentului liberal-cosmopolitan din UK. Mandatul democratic pentru Brexit reprezentat de rezultatul referendumului a neutralizat aceste forţe pe termen mediu – mai ales că toate predicţiile apocaliptice pre-Brexit ale acestor politicieni şi lideri de opinie au fost infirmate spectaculos în ultimul an – dar există o posibilitate foarte clară că în timp lucrurile să se schimbe. 

Dacă grupul Remain ar fi avut timp să se replieze, şi dacă guvernul ar fi început să întâmpine dificultăţi în contextul negocierilor – cum se anticipează oricum că se va întâmpla, având în vedere ostilitatea multor eurocraţi din UE27 – atunci Theresa May ar fi putut ajunge într-o situaţie foarte vulnerabilă, mai ales că ea a devenit prim ministru prin preluarea mandatului direct de la David Cameron (perfect constituţional de altfel), nu ca rezultat al alegerilor.

Atunci de ce e aşa surprinzător că May a optat pentru alegeri anticipate, mai ales că în acest moment vedem cât de sus – şi solid – este în sondaje partidul Conservator? Pe lângă faptul că premierul dezminţise ea însăşi în mod repetat această posibilitate, argumentul principal împotriva alegerilor era factorul de risc. Sondajele erau favorabile şi înainte de 18 aprilie, dar aşa cum foarte bine se ştie-şi doar anul 2016 a furnizat exemple majore-o dată ce porneşti pe drumul votului, se poate întâmpla orice, mai ales în contextul presiunii media şi politice dinspre Bruxelles şi în contextul „coloanei a 5-a” anti-Brexit din UK. 

Dacă nu ar fi optat pentru alegeri anticipate, guvernul avea oricum un mandat garantat până în 2020, câştigat la alegerile din 2015. E drept, majoritatea în parlament era foarte mică – doar 17 parlamentari Conservatori – dar şi opoziţia formală (condusă de Corbyn) era slabă. Pericolul politic ar fi venit nu pe linii de partid, ci pe linii de Brexit, întrucât majoritatea actualilor parlamentari Conservatori au votat de fapt împotriva Brexit-ului la referendum. Însă, din nou, experienţa ultimilor luni, mai ales votul din ianuarie în favoarea Articolului 50 (care a declanşat formal procedura de ieşire din UE), arătase că chiar şi parlamentarii pro-UE nu ar merge până acolo încât să voteze împotriva implementării rezultatului democratic al referendumului. Sau cel puţin deocamdată. Mai încolo, cine ştie? 

Acestea sunt genul de calcule, pro şi contra, pe care a trebuit să le facă Theresa May înainte de a decide să iniţieze alegeri anticipate. Într-un fel, a părut o decizie evidentă; dar la o privire mai atentă, în context larg, nu a fost o decizie simplă. Pe de altă parte, partidul Conservator dispune de o maşină electorală superioară mai ales în privinţa informaţiilor pe care le culege din teren, şi e clar că decizia s-a bazat şi pe date concrete. 

Organizaţia  centrală a partidului – CCHQ, Conservative Campaign Headquarters – e conectată perfect la ce se întâmplă în ţară şi dispune de sondaje  analize interne excelente, coordonate de Sir Lynton Crosby (care e Australian, de altfel). Cea mai impresionantă performanţă a echipei lui Crosby  a fost în alegerile din 2015, când exista un consens ferm printre toţi analiştii şi casele de sondaj politic din UK că în cel mai bun caz Conservatorii ar fi reuşit să formeze un guvern de coaliţie, dacă nu chiar să piardă alegerile. Crosby şi CCHQ au avut însă alte date pe parcursul întregii campanii, şi au văzut altă imagine electorală, mult mai precisă; insiderii Conservatori erau convinşi că partidul lor va câştiga, şi au avut dreptate. E drept, Crosby  fost implicat de partea Remain în referendumul pierdut din 2016, dar acea campanie  avut atâtea aspecte ciudate şi în afara normelor uzuale încât rateul nu i se poate lui Sir Lynton. Cu anticipatele de luna viitoare, Crosby este din nou în elementul lui – ceea ce în practică înseamnă în primul rând impunerea unei discipline de fier dar şi „micro-managing” pe scară largă. Cât de bine vor merge lucrurile până la votul de pe 8 iunie, rămâne de văzut.

În orice caz, întreaga poveste a declanşării alegerilor ilustrează foarte bine modul de operare pe care Conservatorii şi-au construit reputaţia de cel mai vechi, mai de succes şi mai necruţător (politic vorbind) partid din lume -- de la care orice organizaţie politică din orice ţară democratică are ceva de învăţat. Evident, vorbim de o medie de performanţă, nu de o constantă; partidul a avut, de-a lungul istoriei – inclusiv recente! – momentele şi perioadele sale mai puţin strălucite. Dar următoarea etapă, suprapunându-se cu Brexit, va fi probabil cea mai importantă.

Data viitoare vom vorbi despre regulile şi felul în care se desfăşoară campania electorală în teren.