Alegeri prezidenţiale Ucraina: Iulia Timoşenko, „prinţesa gazelor”, în luptă cu „regele ciocolatei”, Petro Poroşenko

Pentru prima dată după destrămarea URSS, lupta pentru preşedinţia Ucrainei se dă între doi pro-europeni: Iulia Timoşenko, controversatul fost premier, şi Petro Poroşenko, oligarh îmbogăţit din afacerile cu ciocolată. Ambii reprezintă un sistem corupt pe care ucrainenii nu-l mai vor, însă, până acum, balanţa pare că se înclină în favoarea lui Poroşenko.

După schimbarea de putere de la Kiev, din februarie, noul guvern a ales data de 25 mai pentru alegerile legislative şi prezidenţiale ca simbol al viitorului european al ţării. Cursa prezidenţială aduce, pentru prima dată, doi pro-europeni faţă în faţă. 

Fostul premier Iulia Timoşenko, eliberat din închisoare în timpul protestelor anti-Ianukovici, candidează la alegerile pentru preşedinţia Ucrainei pe fondul unui val de simpatie de care s-a bucurat „Prinţesa Gazului” în timpul Euromaidanului. Contracandidatul ei, cotat cu şanse tot mai mari, este miliardarul Petro Poroşenko, poreclit „Regele Ciocolatei” pentru că a făcut avere în industria ciocolatei. 

Alegeri europene, aceleaşi figuri

Ambii politicieni sunt însă figuri controversate în Ucraina. Asupra lui Timoşenko planează încă dosarele penale deschise în urma mandatelor sale de premier pentru abuz de putere şi încheierea de contracte dezavantajoase pentru stat. Unul dintre aceste dosare s-a terminat şi cu urmărirea penală a acesteia şi condamnarea ei la şapte ani de închisoare, în 2011.

Însă imaginea lui Timoşenko a fost ştirbită de legăturile cu oligarhii ucraineni şi ruşi – a primit porecla „Prinţesa Gazului” pentru că o companie înfiinţată de ea a deţinut ani buni monopolul asupra gazelor ruseşti importate prin Gazprom. Aceste legături au contribuit şi la înfrângerea pe care Timoşenko a suferit-o în faţa lui Viktor Ianukovici, în 2007. 

O eroină comparată cu Ioana D`Arc, mâna de fier în mănuşa de catifea care a strangulat corupţia, dar totodată femeia fără apărare în faţa oligarhilor care au nedreptăţit-o. Iulia Timoşenko este unul dintre cei mai marcanţi politicieni ucraineni din perioada post-sovietică. Este „sufletul” Revoluţiei Portocalii din 2004, moment despre care s-a crezut că va marca ruperea definitivă a clasei politice ucrainene de oligarhie şi de Rusia.

Chiar şi acum, după o cădere abruptă din graţie, Iulia Timoşenko are un electorat puternic în Ucraina, oameni care au fost dispuşi să înfrunte frigul pentru a cere eliberarea ei. Cu toate că protestele care au zguduit Ucraina timp de mai bine de trei luni fără întrerupere, reunite în mişcarea Euromaidan, nu au avut ca unic scop eliberarea Iuliei, un portret imens al fostului premier veghează protestatarii de pe un brad de Crăciun din mijlocul Pieţii Independenţei din Kiev. 

După înlăturarea lui Ianukovici de la putere,  parlamentarii ucraineni au votat un amendament legislativ care a permis eliberarea fostului premier Iulia Timoşenko din închisoare, unde se afla din 2011 pentru abuz de putere. Practic, parlamentarii au aprobat un proiect care abrogă articolul din Codul Penal în baza căruia a fost condamnată Iulia Timoşenko. 

Născută Iulia Volodimirivna Grigyan în 1960, la Doneţk, una dintre cele mai bogate zone din Ucraina, puternic industrializate şi predominant rusofilă, Iulia Timoşenko a învăţat ucraineana abia după ce a intrat în politică, fiind vorbitoare nativă de rusă. Este fiica Ludmilei Nikolaevna Telegina şi a lui Vladimir Abramovich Grigyan, care era la origine lituanian. Tatăl ei a părăsit familia atunci când Iulia avea trei ani. 

În 1977, viitorul politician a terminat liceul în oraşul natal, iar un an mai tarziu s-a angajat la departamentul de exploatări miniere din cadrul Institutului de exploatări miniere. 

În 1979, Iulia s-a căsătorit cu Oleksandr Timoşenko, fiul unui birocrat din cadrul Partidului Comunist. Fiica lor, Evghenia, s-a născut în 1980 şi a devenit şi ea un simbol ucrainean, după ce nu şi-a părăsit mama o clipă în timpul procesului din 2011. 

Ascensiunea Iuliei Timoşenko a început în Komsomol, organizaţia de tineret a Partidului Comunist. A absolvit Universitatea de stat din Dnipropetrovsk, obţinând o licenţă în Economie.

Alături de soţul ei, Iulia, instruită în Economie şi Inginerie, a sesizat oportunităţile majore care se iveau într-o Ucraină post-URSS. Cuplul a înfiinţat Energy Systems of Ukraine, unul dintre principalii distribuitori de gaze pentru baza industrială uriaşă din ţară. Aşa şi-a căpătat porecla „Prinţesa gazului” şi, potrivit unor estimări, a devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni în ţară. Tot aşa a început să lucreze, inevitabil, cu oligarhii care controlau resursele de gaze ale Rusiei.

Soţii Timoşenko doi au făcut o avere de mai multe miliarde de euro, nu există informaţii exacte în acest sens, dar sunt consideraţi şi astăzi printre cei mai bogaţi ucraineni. 

De-atunci, Iulia Timoşenko a recunoscut în repetate rânduri că „a jucat jocul aşa cum erau regulile atunci”, admiţând astfel că a profitat de legislaţia vagă şi laxă din anii 90, când în Rusia şi în Ucraina a început să se formeze oligarhia şi când au făcut averi cei mai bogaţi oameni din cele două ţări. 

S-a implicat cu adevărat în politică în 1999, alături de Viktor Iuşcenko, poziţionându-se în opoziţie faţă de sistemul corupt condus de preşedintele Leonid Kucima. Atunci, Iulia Timoşenko era doar un economist care promova reforme în sectorul energetic. A fost arestată de autorităţi din ordinul lui Kucima, sub acuzaţii de corupţie, şi ţinută o lună în închisoare. De-acolo a ieşit cu o nouă coafură, inspirată din tradiţiile ucrainene, şi cu scopul declarat de a-l înlătura de la putere pe Kucima.

Atunci, Timoşenko a devenit întruchiparea dorinţei de reformă a ucrainenilor, iar campania electorală comună pe care Timoşenko şi Iuşcenko au dus-o împotriva lui Viktor Ianukovici, noul candidat srpijinit de Kucima şi, prin extensie, de Kremlin, nu lăsa loc de îndoială că Iuşcenko va fi noul preşedinte în urma alegerilor din 2004. 

După o tentativă de asasinat prin otrăvire cu „agentul Orange”, o substanţă letală folosită tradiţional de KGB, Iuşcenko n-a ieşit preşedinte. Însă toată ţara ştia că alegerile fuseseră trucate. Timoşenko a făcut atunci apel la ucraineni să se strângă în Piaţa Independenţei din Kiev pentru a protesta. Iar ucrainenii au rămas acolo timp de două săptămâni în ceea ce cunoaştem acum drept „Revoluţia Portocalie”, iar Iulia nu s-a despărţit de ei. 

În timp ce liderii politici, Ianukovici, Iuşcenko, Kucima şi reprezentanţii internaţionali discutau la mese rotunde despre rezolvarea crizei şi despre organizarea unor noi alegeri, Timoşenko era în fruntea oamenilor din Maidan. O nouă rundă de alegeri a fost organizată, Iuşcenko a câştigat şi, după cum era de aşteptat, a numit-o premier pe Iulia. Mandatul acesteia a fost însă scurt, de doar 10 luni, între decembrie 2004 şi 8 septembrie 2005.

Iuşcenko a demis-o pe ea şi guvernul ei, sub pretextul problemelor de corupţie. În urma alegerilor parlamentare din 2007, blocul condus de Timoşenko şi blocul Ucraina Noastră, susţinut de preşedintele Viktor Iuşcenko, a câştigat majoritatea în legislativul ucrainean, iar Iulia Timoşenko a devenit din nou Prim-ministru al Ucrainei, candidatura ei fiind propusă de preşedinte şi validată de Parlament cu 226 de voturi pentru (minimul necesar).

Revista „Forbes”o plasa, în 2005, pe locul al treilea în clasamentul celor mai puternice femei din lume, după secretarul de stat Condoleezza Rice şi vicepremierul chinez Wu Yi.

N-a fost însă de ajuns pentru a-i câştiga fotoliul de preşedinte. A candidat la alegerile prezidenţiale din 2010, dar a fost învinsă de Viktor Ianukovici, actualul şef al statului ucrainean. 

În 2011, Iulia Timoşenko a fost condamnată la şapte ani de închisoare. Potrivit Procuraturii Generale a Ucrainei, în 2009, fostul premier a prejudiciat statul cu 130 de milioane de euro la semnarea contractelor de livrare a gazelor din Rusia.

Iulia Timoşenko a pledat „nevionovat” şi a declarat că a fost condamnată din raţionamente politice, la indicaţiile preşedintelui ucrainean Ianukovici.

La începutul lunii noiembrie 2013, când Ucraina încă mai negocia posibilitatea de a semna acordul de asociere şi liber schimb cu UE, una dintre condiţiile sine qua non impuse de Bruxelles era adoptarea în parlament a unui pachet-cheie de legi pentru reformarea Justiţie. Una dintre aceste legi viza cazul deţinuţilor din Ucraina care au nevoie să fie transportaţi în străinătate pentru a primi îngrijiri medicale în cazul în care medicii recomandă acest lucru.

Practic, această lege ar fi permis transportarea fostului Iuliei în Germania pentru tratament, unde ea ar fi putut cere azil politic.  

Ea a fost judecată pentru că a semnat fără autorizarea guvernului pe care îl conducea acorduri cu Rusia în domeniul gazelor. „Tribunalul a decis să o declare pe Iulia Volodimirovna Timoşenko vinovată  şi să o condamne la şapte ani de închisoare", a anunţat judecătorul în sentinţă. De asemenea, i-a interzis opozantei actualei puteri ucrainene să exercite funcţii oficiale timp de trei ani. 

„În ianuarie 2009, Iulia Timoşenko, fiind prim-ministru, şi-a folosit autoritatea şi prerogativele în scopuri infracţionale, comiţând acte care depăşesc clar drepturile şi autoritatea sa", a afirmat anterior judecătorul Rodion Kireev. Magistratul a subliniat că aceste acorduri „au avut consecinţe dure pentru Naftogaz, pierderi de 1,5 miliarde de grivne", echivalentul a circa 190 de milioane de dolari. 

În consecinţă, tribunalul îi ordonă Iuliei Timoşenko „să ramburseze pierderile acestei companii", a declarat judecătorul Kireev. Contractele pentru care Timoşenko plăteşte acum cu libertatea au pus capăt unui conflict între Kiev şi Moscova, care a perturbat grav aprovizionările cu gaz rusesc ale Uniunii Europene. 

Înainte ca judecătorul să vorbească, Timoşenko a spus Curţii: „Ştiţi foarte bine că sentinţa nu este pronunţată de judecător, ci de preşedintele Ianukovici. Oricare va fi sentinţa, lupta mea va continua", a spus ea.

Poroşenko, criticat pentru legăturile cu vechea clasă politică

De cealaltă parte, nici Poroşenko nu este văzut cu ochi buni de toată populaţia ucraineană. Miliardarul este considerat unul dintre cei mai influenţi oameni din ţară, care ar trage mai degrabă sforile din umbră. 

Petro Oleksiovici Poroşenko s-a născut pe 26 septembrie 1065 în oraşul Bolgrad din reugiunea ucraineană cu acelaşi nume. Oraşul se află la şapte kilometri de graniţa cu România şi chiar a aparţinut României între 1918 şi 1944. 

În anul 1917, Republica Democratică Moldovenească şi-a proclamat independenţa în graniţele Basarabiei, incluzând şi oraşul Bolgrad. A inceput construirea drumului naţional Bolgrad-Ismail.

După Unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918, oraşul Bolgrad a făcut parte din componenţa României, ca localitate de reşedinţă a Plasei Bolgrad a judeţului Ismail. Pe atunci, majoritatea populaţiei era formată din bulgari, existând şi comunităţi mai mari de români, ruşi şi evrei.

La recensământul din 1930, s-a constatat că din cei 14.280 locuitori ai oraşului, 8.268 erau bulgari (57.90%), 2.722 români (19.06%), 1.444 ruşi (10.11%), 1.215 evrei (8.51%), 181 germani (1.27%), 137 găgăuzi (0.96%), 68 polonezi, 58 greci, 27 sârbi, 21 unguri, 14 albanezi, 11 armeni, 11 ucraineni, 10 turci, 5 cehi şi 1 tătar.

La 1 ianuarie 1940, din cei 10.713 locuitori ai oraşului, 7.429 erau bulgari (69.35%), 1.485 români (13.86%), 968 ruşi (9.04%), 517 evrei (4.83%), 86 ucraineni, 79 găgăuzi, 26 polonezi, 19 germani şi 104 de altă naţionalitate.

Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov (1939), Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa au fost anexate de către URSS la 28 iunie 1940. După ce Basarabia a fost ocupată de sovietici, Stalin a dezmembrat-o în trei părţi. 

În perioada 1941-1944, toate teritoriile anexate anterior de URSS au reintrat în componenţa României. La 22 august 1941, oraşul Bolgrad a fost eliberat de către armatele româno-germane. 

Conform recensământului populaţiei din toamna anului 1941, în oraşul Bolgrad locuiau 10.713 locuitori, dintre care 7.429 erau bulgari (69,35%), 1.485 români (13,86%), 968 ruşi (9,04%), 517 evrei (4,83%), 86 ucraineni, 79 găgăuzi, 26 polonezi, 19 germani şi 104 de altă naţionalitate. 

Poroşenko a crescut însă în oraşul Vinistia, în centrul Ucrainei. În 1989, a absolvit facultatea de Relaţii Internaţionale din cadrul Univerisăţii din Kiev, luându-şi licenţa în Economie. După ce a absolvit, şi-a deschis o firmă care vindea boabe de cacao.

A făcut primii bani în timpul privatizărilor după căderea URSS, când a cumpărat mai multe fabrici de ciocolată. Ulterior, le-a strâns pe acestea în grupul Roshen, astăzi cel mai mare producător de ciocolată din Ucraina.

Miliardarul s-a extins apoi în industria media, precum şi în cea a transporturilor. Astăzi, miliardarul deţine mai multe fabrici auto, un şantier naval, postul de televiziune 5 Kanal, precum şi alte afaceri mai mici.

Poroşenko a fost un susţinător fidel al preşedintelui pro-rus Leonid Kucima, a fost unul dintre fondatorii Partidului Regiunilor, acum aspru criticat şi chiar interzis în câteva regiuni ucrainene. Miliardarul l-a sprijinit apoi pe pro-europeanul Viktor Iuşcenko, fiind chiar şeful de campanie al partidului acestuia pentru alegerile legislative din 2001, fiind răsplătit ulterior cu un mandat în Consiliul de Securitate al ţării şi unul de ministru al Externelor (2009-2010). Ulterior, Ianukovici l-a numit ministrul al Economiei şi Comerţului.

[<a href="//storify.com/elenadumitru22/alegeri-ucraina" target="_blank">View the story "alegeri ucraina" on Storify</a>]