Mai apoi realizatoare obscură, dar asiduă şi de un oportunism impecabil de panegirice ceauşiste (Omagiul ţării conducătorului iubit, Oameni ai crezului revoluţionar, Eroi ai libertăţii şi ai speranţei) în Televiziunea Română din ultimii ani ai dictaturii, respectiva doamnă şi-a lepădat instantaneu tovărăşia, reuşind ca la începutul anilor ’90 să păcălească pe toată lumea.

În timpurile acelea gri, doamna Hossu ne-a dus pe toţi de nas, ne-a înşelat amarnic cu anticomunismul ei patetic şi anti-iliscianismul ei zgomotos. Un anti-iliscianism care ar fi fost firesc să ne cam dea de gândit, câtă vreme se exercita parcă prea în voie pe ecranele şi în producţiile unei televiziuni profund aservite, în care academicianul Răzvan Theodorescu şi securistul dovedit care a fost Emanuel Valeriu controlau totul, mai abitir decât activişti zeloşi de odinioară precum Dumitru Popescu-Dumnezeu sau Ilie Rădulescu.

Doamna Hossu a izbutit să o înşele chiar şi pe Monica Lovinescu care, într-o însemnare din 2 iunie 1992 (Jurnal, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002), o socotea „cinstită, profund anti-comunistă“.

Cecul în alb semnat de ilustra disidentă de la Paris nu i-a servit însă deloc pe termen lung Luciei Hossu-Longin. Devenită membră a Consiliului de Administraţie al TVR, prin anul 1998, doamna Hossu a făcut orice, s-a aliat şi cu PDSR-ul, şi cu PRM-ul, şi cu Alexandru Mironov, şi cu presa naţional-comunistă, şi cu jurnalismul de scandal, spre a torpila desemnarea lui Neculai Constantin Munteanu ca preşedinte-director general al instituţiei din Calea Dorobanţi. Un post pe care Lucia Hossu-Longin l-a vizat mereu, la care jinduieşte şi azi. Multiplele măşti ale personajului au căzut atunci definitiv, oportunismul, caracterul duplicitar sau, mai exact spus, lipsa de caracter s-au etalat greţos precum psoriazisul pustulos.

Într-un interviu publicat de cotidianul Adevărul la data de 6 octombrie 1998, filosoful Gabriel Liiceanu o caracteriza pe Lucia Hossu-Longin drept „o doamnă erinică“, din categoria „femeilor-furie care sunt capabile să răstoarne lumea de dragul unor patimi şi al unui război îndelung visat“.

Un război pentru ducerea căruia doamna Lucia Hossu-Longin foloseşte orice armă, traseismul situându-se la loc de frunte.

După ce a trecut de la comunişti la ţărănişti, se vede treaba că Luciei Hossu nu i-a fost deloc greu să treacă şi la liberali. Aceştia au desemnat-o drept reprezentantă a lor în C.A.-ul TVR din vremea directoratului lui Alexandru Lăzescu, loc în care doamna Hossu a tăcut mâlc cât a fost interesată şi a fost lăsată să-şi vadă de propriile interese concretizate în emisiuni bine plătite, devenind apoi extrem de vocală când a simţit că se apropie schimbarea. Şi-a exercitat militantismul antibăsist pe la Antena 3, loc în care era şi este mereu binevenită de vreme ce A.P.T.R., afacere de familie în care ea este director de programe, iar soţul ei, regizorul Dan Necşulea, preşedinte, i-a premiat copios ba pe Mihai Gâdea, ba pe Victor Ciutacu, ba pe Dana Grecu, ba pe Alessandra Stoicescu. Care sunt jurnalişti de televiziune la fel cum sunt eu Dalai Lama al Tibetului.

Militantismul s-a dovedit o afacere de succes căci liberalii nu au făcut-o ei şefa TVR, aşa cum şi-ar fi dorit doamna Hossu, dar un nou loc în C.A. tot i-au făcut cadou. Iar din respectiva poziţie, Lucia Hossu-Longin trage profit maxim. Cel mai recent exemplu: s-a dezis vreo trei zile de P.D.G.-ul Elwis Claudiu Săftoiu, l-a acuzat de afaceri veroase, l-a ameninţat cu retragerea sprijinului, a riscat, s-a făcut niţelus de minune, dar disidenţa interesată i-a trecut instantaneu, de îndată ce fiul ei, Emil Hossu-Longin, a fost desemnat drept director interimar la Departamentul Sport.

În vara lui 2012, Lucia Hossu-Longin a votat, aşa cum i-a cerut dl. Săftoiu şi aşa cum i-a impus USL-ul, închiderea canalului TVR Cultural. La câteva zile după ce a fost părtaşă la decizia condamnării la moarte, a dat un interviu jenant Observatorului cultural, mimând regrete şi lacrimi, declarând că nu vrea să-şi lege numele de desfiinţarea respectivului canal. Şi l-a legat.

Luni seara cinismul Luciei Hossu-Longin s-a etalat încă o dată în toată greţoşenia lui. A.P.T.R., loc în care doamna Hossu taie şi spânzură, a decernat un premiu de excelenţă ultimei ediţii a Jurnalului cultural, ediţie intrată pe post la data de 15 septembrie 2012.

Nu cinismul, nu amnezia simulată a Luciei Hossu-Longin, mi-au cauzat o acută senzaţie de rău la aflarea veştii cu pricina. După cum spuneam, Lucia Hossu-Longin şi faptele sale nu îmi mai provoacă demult nici cea mai mică mirare, nici cea mai mică surpriză, poate doar dispreţul.

Însă incredibil, stupefiant de-a dreptul mi s-a părut să îi văd în sală, în puţinele imagini difuzate în cadrul Orei de ştiri de pe TVR 2, fericiţi, parcă inconştienţi ori sedaţi, primind premiul pe membrii echipei defunctului Jurnal cultural. Cu toţii făcându-se a nu observa că acesta le-a fost acordat, nu ştiu dacă şi înmânat, de una dintre persoanele ce le-a hotărât şi parafat decesul. Fără nicio tresărire de conştiinţă, fără nici cea mai mică tentativă de respingere, fără a recurge la boicotul dictat de o minimă urmă de onoare, condamnaţii şi-au salutat, binecuvântat şi omagiat torţionarul.

Ce s-a întâmplat de fapt? Un mini-episod halucinant din Memorialul durerii a fost turnat luni seara la Gala premiilor A.P.T.R.. Episod în care imaginea Luciei Hossu-Longin s-a suprapus, s-a înfrăţit cu cea a lui Alexandru Nicolski.

Totul m-a dus cu gândul la ades invocata poveste a Reconstituirii filmate în 1960 de Virgil Calotescu, cu puşcăriaşii jucându-şi propriile roluri, la ordinul torţionarilor lor, în inventata, încâlcita şi abil ticluita afacere a jaf maşinii Băncii Naţionale din vara anului 1959.