Cum a fost la Depeche Mode

National Arena este un stadion frumuşel, făcut pentru sport, nu pentru muzică. M-am prins la Red Hot Chili Peppers, când am stat undeva în tribună. Dacă vrei să te bucuri de sunet, dai un ban şi stai în faţă sau nu mergi. Şi cumva înţeleg motivul pentru care nu s-a lucrat şi la acustică. Pentru un concert pe an chiar n-ar fi meritat investiţia.

Depeche Mode au cântat pentru a doua oară în România, iar dacă lucrurile ar fi stat altfel, ar fi fost pentru a treia oară. În turneul trecut, cu patru zile înainte de show-ul programat la Bucureşti, Dave Gahan a fost transportat de urgenţă la spitalul din Atena. Grecii au fost mai ghinionişti ca noi, se adunaseră deja în parcul Terra Vibe, iar concertul era cât pe-aci să-nceapă. Nu cred că ar fi vrut cineva să fie în locul omului care a făcut anunţul că spectacolul se anulează.

Ceea ce a părut la început a fi o gastroenterită gravă, s-a dovedit în scurt timp a fi o tumoare canceroasă la vezică în fază incipientă. Bineînţeles, presa de scandal a fost în culmea fericirii, au apărut nişte super articole cum că se Dave se droghează din nou, s-a despărţit de a treia nevastă, etc. E uşor să te iei de un fost dependent de heroină, mai ales după toate păţaniile din trecut, incluzând o supradoză soldată cu o moarte clinică de câteva minute.

Turneul a fost reluat la trei săptămâni după operaţie, iar Gahan a tot avut probleme, ba cu un picior, ba cu vocea, dar a reuşit să-l ducă până la capăt. Evident, datele anulate nu au fost reprogramate. Cred că Emagic-ul a avut o gaură nasoală în buget.

Am ascultat Delta Machine imediat ce a apărut, şi am fost plăcut surprins de sound şi de piese, cumva în aceeaşi paradigmă, dar tratate ceva mai modern. Titlul spune foarte multe despre estetica adoptată, despre influenţele de blues combinate cu muzică electronică. Martin Gore, chitaristul şi principalul compozitor al trupei, declară că este cel mai onest titlu pe care l-a pus vreodată. Pe album apar şi trei cântece scrise de Gahan (în colaborare cu Kurt Uenala), aşa cum ne-a obişnuit de la Playing The Angel încoace.

Concertul de ieri s-a deschis cu primele două piese de pe Delta Machine, Welcome To My World şi Angel. Mi-au servit piele de găină instant. Mi-am amintit că la primul concert din România, în 2006, fanii înrăiţi făcuseră un cogeamite banner, o pânză enormă care a început să se ducă spre spatele stadionului după prima piesă, susţinută de zeci de mâini. Nu am văzut ce scria pe ea, dar cineva din apropiere (probabil unul dintre autori) m-a informat că scrie în engleză „vă aşteptăm de 20 de ani”. Emoţionant, dar nu cred că a stat vreunul dintre artişti să citească. Erau prea concentraţi la cântat. Poate Adrew Fletcher, care live nu prea face nimic.

A urmat apoi un melanj din mai toată cariera, ocolind Exciter-ul, unul dintre albumele mele favorite (mai puţin o piesă, When The Body Speaks, cântată de Martin), şi mare parte din albumele optzeciste, excepţie făcând Black Celebration, Music for the masses şi Speak & Spell. Dave a avut ceva probleme de „acordaj” la Precious, dar la câtă producţie era acolo, chiar n-a contat. Vizualurile, făcute de acelaşi Anton Corbijn, cu care lucrează din 1986, m-au fermecat, fie că s-au rezumat la mutre de câini sau la contorsioniste aşezate în forma literei greceşti delta. Cei doi invitaţi permanenţi în live-uri (de prin 1998), Peter Gordeno (clape, voce secundară şi bas pe o piesă) şi Christian Eigner (tobe şi clape pe o piesă), au fost impecabili, ca de obicei.   

Am stat destul de aproape de limba de scenă care ieşea în public şi m-am minunat cât de bine arată Dave la 51 de ani. Ce-i drept în ultima decadă a fost cuminţel, ba chiar s-a apucat de sport. Pe faţa lui Martin se văd în schimb săpăturile arheologice făcute de alcool, doar a fost dependent până acum şapte ani.

Mi-a plăcut că s-au şi jucat cu câteva piese, A Pain That I’m Used To a fost cântată într-o versiune diferită, la fel Halo, iar la Personal Jesus au făcut o introducere blues-istică, să se lămurească toată lumea de unde vin influenţele. Mă distrează că sunt mulţi care au impresia că Personal Jesus e un cover după Johnny Cash şi nu invers. Dar aşa sună ce-i drept.  Şi mi-a plăcut că s-au revanşat pentru anularea de acum patru ani, spectacolul a durat peste două ore, iar la bis nu s-au zgârcit, au cântat cinci piese.

Depeche Mode e una din cele mai atipice trupe pe care le ascult. În primul rând nu au bas (cu foarte mici excepţii), iar eu sunt îndrăgostit de instrumentul ăsta. În al doilea rând omul cu vocea mai bună nu e frontman-ul. Nu zic că nu-mi place vocea lui Dave, atâta doar că a lui Martin mi se pare şi mai faină. Ce-i drept n-ar putea nicidecum să fie frontman, am văzut un show solo acum vreo zece ani şi m-am plictisit groaznic. Nimeni nu prea ştie ce face Andrew însă, în afară de prezenţă, dar ăsta rămâne misterul de nedezlegat al trupei. Probabil sunt pur şi simplu prieteni:) Cât despre modă... care modă? Nu cred că i-aş fi iertat altcuiva costumul argintiu. Dar cumva, pe Martin îl prinde...

P.S. După cum aţi putut observa, n-am spus nimic despre trupa de deschidere. Motivul este că nu prea am avut ce.