Lupta dintre sexe bate lupta dintre clase
0
NORDIC În mod ciudat, regizoarea Liv Ullmann, una dintre cele mai bune cunoscătoare ale „sufletului scandinav“, trădează spiritul lui August Strindberg, în recenta ecranizare „Domnişoara Julie“.
Piesa „Domnişoara Iulia“, publicată de scriitorul suedez August Strindberg (1849-1912) în anul 1888, este una dintre cele mai puternice din întreg repertoriul internaţional. Scriitor complex şi torturat, obsedat de raportul conflictual dintre sexe, Strindberg atacă aici, în paralel, şi tema claselor sociale şi a imposibilităţii de a depăşi bariera dintre acestea. Deşi o temă socială, aceasta nu este tratată în mod social şi sociologizant, aşa cum au procedat mai târziu atâţia autori marxişti şi de sorginte comunistă (a se compara cu farsa lui Bertolt Brecht „Domnul Puntila şi sluga sa Matti“, acesta fiind totuşi un scriitor valabil). Dramaturgul suedez a reuşit un text puternic şi complex, de neuitat, în care combină temele luptei dintre sexe şi a luptei dintre clase. Într-un mod similar a procedat mai târziu dramaturgul francez Jean Genet în piesa „Cameristele“, un alt text de bază al repertoriului teatral.
Întâlnire Ullmann-Strindberg
Piesa lui Strindberg a beneficiat până în prezent de mai multe adaptări cinematografice. Ecranizarea suedezului Alf Sjöberg din 1951, „Fröken Julie“, este considerată una de referinţă şi a avut un mare impact în anii ’50. Nu am văzut acest film, dar cunosc varianta englezului Mike Figgis din 1999 (cu Saffron Burrows şi Peter Mullan), care mi s-a părut excelentă. Personal aşteptam cu mare nerăbdare, din mai multe motive, anunţata ecranizare semnată de Liv Ullmann – actriţă de origine norvegiană, dar cu câteva reuşite, de-a lungul timpului, şi în calitate de regizoare.
Liv Ullmann (76 de ani) este una dintre cele mai importante personalităţi din întreaga istorie a cinematografului. Ea a excelat ca actriţă în filmele marelui regizor suedez Ingmar Bergman, dar a jucat şi în filmele altor regizori valoroşi ai vremii, suedezi şi nu numai. În calitate de regizoare, ea a adus pe ecran, cu succes, şi câteva scenarii semi-autobiografice aparţinând mentorului său, Ingmar Bergman. Aşadar, piesa lui Strindberg fiind una dintre cele mai percutante expresii ale aşa-numitului „spirit scandinav“, nordic, iar Liv Ullmann transpunând acest tipar de atâtea ori cu succes în cinema, existau toate premisele pentru un film foarte reuşit. Din păcate, rezultatul final nu satisface spectatorul cunoscător decât parţial.
Noaptea de mijloc de an
Strindberg duce în piesa sa unităţile clasice la extrem: o singură noapte de vară, cea a solstiţiului (aşa-numita Midsummer’s Night / Midsommarafton, la noi Noaptea de Sânziene), doar trei personaje, din care două centrale, aflate în permanentă confruntare, o temă obsesivă – cea a depăşirii condiţiei sociale, respectiv a coborârii aristocratei în noroi. Întotdeauna în cazul adaptării cinematografice a unei piese de teatru, există riscul aşa-numitului teatru filmat, a cantonării în mediul de origine.
Din fericire, se cunosc multe modalităţi de depăşire a acestui handicap şi de transpunere în mediul particular cinematografic, dovadă stau numeroasele filme de acest tip reuşite (Polanski chiar s-a specializat, în cariera sa, în aşa ceva), nu e cazul să detaliem aici. La rândul ei, Liv Ullmann nu face greşeala de a teatraliza, ştie să filmeze pentru a obţine cinema. „Domnişoara Julie“ a ei este fotografiată într-o imagine superbă, muzica este frumoasă şi de calitate (Schubert, Ceaikovski, Chopin, Schumann, Bach, chiar dacă se potriveşte sau nu prea cu acţiunea de pe ecran), dar totuşi ansamblul nu funcţionează cum trebuie.
Farrell nu-i de aici
Ullmann şi-a dorit o carieră internaţională pentru filmul său vorbit în engleză şi replasat în Irlanda anului 1890, prin urmare a distribuit doi actori de Hollywood în rolurile principale, ceea ce cred că a fost prima greşeală. Mai ales Colin Farrell (actor care nu mi-a plăcut absolut niciodată, dar nu contează acum) nu se poate dezbăra de imaginea de „băiat drăguţ“ şi mereu arătând impecabil, e clar că nu face parte din „filmul ăsta“ (Farrell e chiar de origine irlandeză, sper că ăsta nu a fost singurul criteriu al distribuirii), dar nici Jessica Chastain nu este ceea ce trebuie. Singura actriţă valabilă este britanica Samantha Morton, în partitura secundară a servitoarei Kathleen.
Actorii şi regizoarea lor trec razant pe lângă teribila intensitate a replicilor şi situaţiilor scrise de Strindberg. Liv Ullmann nu reuşeşte să surprindă spiritul strindbergian în acest film. Că lucrurile pot sta şi altfel, o dovedeşte, cum spuneam, „Miss Julie“ al lui Figgis din 1999, care-ţi zbârlea părul pe tine în momentul vizionării. Adaptarea lui Ullmann arată doar cum o capodoperă poate fi distrusă de doi actori proşti (în acest context) şi un regizor inexistent. „Miss Julie“ 2013 este un film care poate fi văzut, dar nu l-aş recomanda celor care vor să ia contact cu textul lui Strindberg pentru prima oară cu acest film.
Info
Domnişoara Julie / Miss Julie (coproducţie, 2014)
Regia: Liv Ullmann
Cu: Jessica Chastain, Colin Farrell, Samantha Morton
3 stele
Se încarcă comentariile...
