Cronică de film: Infernul de după colţ

În „Heli“, violenţa este brută şi executată de brute, iar stilul regizorului Escalante este rece şi constatativ.

Brutal, violent şi lipsit de speranţă, astfel ar putea fi descris thrillerul mexican „Heli“, pentru care Amat Escalante a câştigat premiul de regie la Cannes 2013. Nu ştim dacă a fost intenţionat, dar numele personajului principal, Heli (destul de rar în onomastica hispanică), ar putea trimite la anglo-saxonul „hell“ („iad“).

„Paradisul de după colţ“, se intitula cartea lui Vargas Llosa despre voiajul lui Gauguin în Tahiti, iar filmul mexicanului Amat Escalante s-ar mai putea numi şi, de data aceasta, „Infernul de după colţ“. Evident, de după colţul Statelor Unite (ale Americii, deoarece şi Mexicul sunt nişte State Unite), pentru care războiul drogurilor de la graniţa mexicană şi imigraţia ilegală din zonă reprezintă unul dintre principalii factori de instabilitate.

Violenţă brută

Era de aşteptat, dar un thriller ca „Heli“ face ca „Savages“ / „Brutele“ (2012) – pelicula lui Oliver Stone despre aceeaşi violenţă legată de traficul mexican de droguri – să pară un film de-a dreptul infantil. Aceasta ca urmare a extremei stilizări a filmului lui Stone. În „Heli“, violenţa este brută şi executată de brute, iar stilul regizorului Escalante este rece şi constatativ.

Ne-am mai putea gândi la italianul „Gomorra“ (2008), filmul lui Matteo Garrone premiat la Cannes, în care membrii mafiei nu mai aveau nimic eroic şi romantic, ci erau prezentaţi aşa cum şi sunt de fapt, adică nişte nimeni, nişte „gunoaie“. Şi acela avea însă, în felul său, o stilizare, plus o dimensiune filosofică, vizând condiţia umană, ceea ce mai atenua din impactul vizual al violenţei brute.

Tortură moderată

În filmul său, regizorul mexican Amat Escalante renunţă la toate aceste „paveze“ narative care au rolul de a menaja sensibilitatea spectatorului, preferând să arate realitatea aşa cum este ea – adică dură, violentă şi brutală. Filmul nu este însă o frescă a crimei organizate generată de traficul de droguri – aşa cum era, la vremea lui, „Traffic“ (2000) al lui Steven Soderbergh. Escalante preferă să se concentreze pe câteva destine individuale şi să arate impactul pe care-l are criminalitatea asupra lor.

Mult-trâmbiţatele scene de tortură nu sunt chiar atât de frecvente şi, poate, nici chiar aşa de dure, cum s-a dus vestea. În mod sigur, nu avem de-a face cu un nou „Salò“ (1975, ultimul film al lui Pier Paolo Pasolini, ecranizare a Marchizului de Sade). Modul în care povesteşte Escalante este mai mult eliptic şi lacunar. Scenariul, scris de regizor împreună cu Gabriel Reyes, îl lasă pe spectator să umple golurile şi să-şi dea singur explicaţii, dacă ţine neapărat. Impactul asupra privitorului se află la nivel emoţional, nu la cel vizual.

Măreţia naturii

Nu întâmplător, filmul este coprodus de Carlos Reygadas, nume important al filmului mexican contemporan, un autor extrem de semnificativ pentru noul cinema transcendental din lume. Filmul lui Escalante a fost distins cu Premiul pentru regie la Festivalul de la Cannes din acest an, cu alte cuvinte pentru felul în care a ştiut să spună o poveste şi în care a coordonat tot ce înseamnă concepţia unui film (de altfel, de multe ori, premiile de regie de pe Croazetă sunt mai interesante decât Palme d’Or-ul).

Adecvat unui astfel de subiect, stilul este sobru şi auster – aproape minimalist, am putea spune –, cu neaşteptate sclipiri de frumuseţe în cadrele exterioare, ale asprei naturi mexicane. Peisajul, arid şi deşertic, pare că s-ar putea dispensa de prezenţa maimuţei dominante şi de nimicurile cu care aceasta îşi consumă existenţa. Măreţia naturii ar rămâne aceeaşi. De aici, probabil, la un moment dat, şi prelungul cadru nocturn al firmamentului.

Info

Heli (Mexic-Franţa-Germania-Olanda, 2013)
Regia: Amat Escalante
Cu: Armando Espitia, Andrea Vergara, Linda González
Rulează la: Noul Cinema al Regizorului Român

3 stele