Doctoratul la români

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Text semnat de Alina Mungiu-Pippidi
Text semnat de Alina Mungiu-Pippidi

Nu pot înţelege climatul de ipocrizie şi indolenţă totodată în care se desfăşoară discuţia despre doctoratele lui Victor Ponta sau Olguţei Vasilescu.

Nu trec două zile în România fără ca vreo persoană să mă abordeze să îmi spună că ar vrea să facă un doctorat sau să mă surprindă cu ştirea că are deja unul (la mulţi nu aş fi ghicit). În inboxul meu primesc adesea apeluri din toată lumea, într-o engleză deseori stângace, aşa că am obişnuinţa aplicaţiilor ciudate: Dear Professor, pls let me know how to get title with you. I am Director of Financial Office in Ruritania and very interested in corruption (sic). I read all your work and you are the ideal person to advise me on the best strategy for Ruritania. În schimbul strategiei la care l-aş sfătui pe respectivul (nu pot da nume de ţări, dar presupuneţi d-vs pe unde se află ele), desigur pe banii Ruritaniei, ar trebui să fac şi eu un singur gest: să fac doctor pe respectivul şef al fiscului sau agenţiei anticorupţie, după caz, că, dat fiind profilul meu academic, cam cu zona asta mă aleg. Pe studenţii mei din lumea dezvoltată, în schimb, mai ales pe cei foarte buni, adesea îi rog eu să ia în considerare că ar putea face o teză doctorală. Crescând într-o lume mai modernă, în care statutul nu mai are importanţa covârşitoare din lumea românească sau subdezvoltată în general, şi în care oamenii sunt judecaţi după ce fac, nu după ce poziţie ocupă, ei iau în considerare doctoratul exact aşa cum trebuie luat: ca o cale spre viaţa pur academică, spre predat, scris note de subsol, aplicaţii la granturi, lucrări referate la jurnale şi aşa mai departe. Ei ştiu la fel de bine ca şi mine că au capacitatea să scrie teza. Ce nu vor este să fie împinşi pe calea unui tip de viaţă la vârsta când au atâtea alte opţiuni în lumea largă. Vrei să devii profesor sau cercetător? Merită să faci un doctorat. Dacă nu, nu ai de ce, şi într-o lume normală nimeni nu te va privi ca pe o creatură inferioară pentru că nu ai doctoratul. De asta, dragi cunoscuţi, unii foarte onorabili din România, nu mai plănuiţi să faceţi doctorate dacă nu vreţi să vă dedicaţi viaţa cercetării sau aţi trecut demult de vârsta când această perspectivă mai era realistă. Eu oricum vă preţuiesc (sau nu) pentru cum vă purtaţi, nu pentru doctoratul vostru.

După cum am scris repetat în unele cărţi ale mele, societatea românească se comportă ca o societate ţărănească, în care statutul este principală sursă de prestigiu şi influenţă, averea vine pe locul doi. Această trăsătură a fost exagerată sub comunism, când averea nu era permisă, şi statutul s-a dilatat până la a ocupa tot spaţiul de legitimare al ierarhiei sociale, care, desigur, nu a dispărut, ci s-a metamorfozat. În nici o altă societate diferenţa dintre cine avea o diplomă şi cine nu avea nu a căpătat asemenea proporţii (în filmul lui frate-meu, Occident, familiile de doctori discută cu îngrijorare perspectiva ca moştenitorul să ia pe cineva ai cărei părinţi nu au facultate). Importanţa conferită diplomei crează motivaţii pentru ca aspiranţii la statut să aspire la diplomă, deşi ceea ce îi interesează e statutul, nu diploma, certificatul, nu conţinutul său. Acesta e fondul fabricilor de diplome şi industriei doctorale româneşti, care sunt un fenomen de masă, nu unul izolat. Mulţi şefi de poliţie, mulţi preşedinţi de tribunal, mulţi directori de şcoală şi inspectori şefi, de fapt toţi care au posibilitatea, se vor face mai devreme sau mai târziu doctori, vor accede în comunitatea noastră academică. Presiunea pe care o pun aceşti aspiranţi pe sistem e foarte mare.

Sistemul este, la rândul său, praf şi pulbere. Nu au existat nici resursele, nici priceperea ca studiile universitare să evolueze de la stilul autoritar şi clasic de sub comunism la un sistem postmodern. Reformele aşa zise Bologna, adoptate ad litteram şi implementate de-a dreptul prosteşte de entuziaşti care au văzut în ele prilejul de a-şi avansa carierele proprii (şi care au condus educaţia post-comunistă, cu scurte întreruperi, sub patru regimuri şi trag de uşi la Klaus Johannis) au făcut ca singurul ciclu de oarecare calitate, primul, să fie tăiat la trei ani, au adăugat nişte pseudo-programe, adesea improvizaţii fără resurse, denumite master şi au împins studenţi foarte tineri, care adesea lucrează să se întreţină, în ciclul doctoral, pretins la zi şi cu cursuri, dar din lipsa resurselor şi cadrelor, adesea tot o improvizaţie. Banii din POSDRU au mai adus puţin aer nou, scoţând în evidenţă însă şi aspecte paradoxale: studenţii POSDRU trebuiau să publice până la susţinerea tezei, ca lucrări referate ISI, mai mult decât au reuşit, în medie, îndrumătorii lor de doctorat în întreaga carieră. Pentru că, pe lângă organizarea proastă şi pretenţioasă, pe lângă subfinanţare, societatea de statut are, desigur, şi o ierarhie falsă dar foarte autoritară. Îndrumătorul de doctorat, în România, e un zeu de proporţii locale, şi riscă să fie un impostor. Riscul este mic în cazul materiilor ştiinţifice, care funcţionau relativ normal şi sub comunism (deşi cu pile etc.) şi enorm în cazul materiilor politice reinventate după 1989: economia, dreptul, ştiinţele sociale şi umane. Şi cum impostorul nu e întreg dacă nu e şi monopolist, legile şi regulamentele sunt interpretate la noi astfel ca doar unii să fie îndrumători de doctorat, deşi orice profesor care şi-a trecut doctoratul şi publicat teza, regulă internaţională, ar trebui să poată îndruma doctorate. În chestionarul de evaluare al universităţilor aplicat de Coaliţia pentru Universităţi Curate introduceam, ca atare, nişte indicatori foarte comici care s-au bucurat de mare trecere la Banca Mondială, cum ar fi: există măcar o lucrare ISI per şcoală doctorală, adică a grupului de profesori cel mai tare din facultate? Numărul de lucrări ISI (sau citări Google Scholar) se corelează cu vârsta (că, dacă trăieşti mai mult, scrii mai mult, nu neapărat mai bine, etc). A luat vreodată un student doctoral un calificativ mai modest la vreo teză? S-au găsit vreodată probleme de etică (dacă nu, e cert că nu s-au căutat). Finalmente, evaluatorii erau instruiţi să ceară procesul verbal al ultimei şedinţe al comisiei de etică – obligatorie, că SNSPA, deşi pe atunci una din tipicele universităţi corupte din ţară, produsese demult un regulament de etică, alibiul perfect cu care s-a înţolit tot sistemul. La multe universităţi nu exista niciun proces verbal: altele se adunaseră să mustre pe cei care criticau starea de fapt, nu pe corupţi şi plagiatori.

Cteşte continuarea articolului pe romaniacurata.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite