Calitatea şi valoarea diplomelor

Când România nu avea atâtea şcoli, cei care aveau acces la şcoală, puţini la număr, provenind din diferite medii socio-economice, dobândeau un nivel serios şi riguros de instruire. Şcoala, cu toate metodele ei vechi oferea o educaţie solidă, dar mai ales forma caractere. Mai mult, diploma, chiar şi aceea de studii gimnaziale, avea greutate şi corespondent în realitate. Când zicea cineva că are 7 clase, mai ales la sat, era cu totul respectat. Am văzut recent într-un anticariat o diplomă universitară de absolvire, de pe la 1910, pe care era iscălit larg numele Regelui Carol. Era cât un perete, cu nişte litere mari şi extrem de artistic creionate încât m-am gândit ce onorant era pentru un student la Universitate şi câtă însemnătate reprezenta obţinerea acesteia.

Astăzi, după cum am văzut, poţi obţine o diplomă de bacalaureat, de fapt, şi mai uşor una sau mai multe de licenţă, cu câteva sute de euro de oriunde. Am întâlnit cazuri de personaje care au absolvit facultăţi fără să se prezinte la cursuri şi examene. Vorba românului: „Banul contează“. Dacă e să ne referim la studii mai înalte, precum doctoratele, cunoaşteţi prea bine plagiaturile doctorilor fără număr.

Corupţie: Profesorii universitari, din păcate, cei care se consideră că au făcut eforturi uriaşe pentru a-şi clădi o carieră (şi când spui profesor universitar, deja oamenii au/aveau o anume sfială doar la auzirea numelui), îi vezi înjosindu-se, solicitând fără jenă şi pic de demnitate câteva sute de euro pentru examene. Chiar zilele trecute, un profesor de la Cluj a fost reţinut pentru 24 de ore, suma creştea în funcţie de nota dorită la restanţe. Dar se rezolva şi cu 50 de euro. Personal, am o convingere că în fiecare universitate din România (şi probabilitate ridicată ca în fiecare facultate din România), cineva primeşte şpagă pentru examene. Există o întreagă reţea de fabrici de diplome, comerţ cu teze şi algoritmi matematici înşiraţi pe agendele profesorilor pentru a cunoaşte cine a dat şi cine nu.

Performanţă: nu avem nicio universitate din cele 60 de stat şi aproape 50 private (sau câte au mai rămas) care să fie în top 500 la nivel mondial. Una, nici măcar una. În schimb, avem în orăşele de nici 40.000 de locuitori precum Lugoj sau Petroşani. După 1990, orice mic afacerist îşi putea înfiinţa o universitate cu sediul în propriul apartament.

Dotări şi cercetare: Ca într-un coşmar obsesiv, în fiecare an citim ştiri negative, dar reale cu şcoli cu toalete în curte şi care nu au avize de funcţionare. Din cele 32.000, atenţie, doar 2261 aveau avize de funcţionare de la Pompieri. Să ne ferească Dumnezeu de vreun incendiu în vreo şcoală. Încă avem şcoli cu teracotă şi lemne, fără apă caldă, fără xeroxuri (sper internet), tablă cu cretă şi frig în unele clase pe timpul iernii.

Profesori slab pregătiţi. În ultimii ani, în sistemul de învăţământ preuniversitar, pe lângă profesorii cu vocaţie, există o categorie de profesori tineri, şi nu numai, care în lipsă de orice alte alternative profesionale aleg învăţământul. Pregătirea lor e dată iniţial de notele mici, uneori sub 5, luate la examenele seci de titularizare. Şi dacă sunt locuri vacante, aceştia intră oricum la catedră. Pe nici 400 de euro. Este un atac la calitatea educaţiei din România.

Directori şi inspectori numiţi politic

Odată cu schimbarea politică, au fost zeci de cazuri când atât funcţiile de directori, cât şi cele de inspectori şcolari au fost ocupate de personaje dubioase. Ironia a fost când unii dintre aceştia au picat la concursurile de directori şi inspectori şi tot au fost numiţi în funcţie. O iresponsabilitate condamnabilă. Mai grav mi s-a părut când 13 inspectori şcolari au fost revocaţi din funcţie printr-un simplu fax, vineri seara. Asta cu toată că unii obţinuseră postul prin examen.

M-ar interesa o statistică cu privire la durata medie a anilor de management al directorilor din România. Şi veţi fi realmente surprinşi. O bună parte (nu ştiu cât) dintre directorii unor şcoli sunt în funcţie de 20, 30 de ani.

Miniştri ai Educaţiei cu probleme. Probleme grave de limbă, logică şi zero viziune pe termen lung. Nu zic că la educaţie avem cele mai multe schimbări din toată Europa, 24 în 28 de ani. O instabilitate care numai performanţă nu a produs. A devenit deja un ritual ca aproape săptămânal să urmărim ştiri cu greşelile cui? Ale Ministrului Educaţiei! Dom'le, nu poţi lăsa educaţia naţională în mâinile oricărui om.

Sărăcie şi foamete

Dintr-un raport World Vision România (2016) aflăm că unul din 10 copii a mers la culcare flămând şi că 74 la sută dintre familiile care locuiesc în mediul rural au probleme în a le asigura copiilor o alimentaţie sănătoasă. Despre ce vorbim aici? Când vom putea asigura o mâncare caldă, transport la şcoală şi sprijin financiar familiilor sărace, vom putea vorbi despre educaţie. Copiii care, în ciuda lipsei curentului electric şi a altor bariere, învaţă la lumânare dintr-o singură carte, ajungând premianţi, sunt excepţii.

România, locul trei în UE la abandonul şcolar

Dacă în celelalte state UE abandonul şcolar a scăzut, în România, alături de Cehia şi Slovacia, a crescut. În celelalte state este deja un obiectiv naţional pentru 2020. În România...

Calitate umană, umanitate, nu diplome

Diferenţa de viziune şi aşteptări între noi şi ceilalţi. Pentru un director e important să ne anunţe la începutul şcolii că a schimbat termopanele (uitând să precizeze că firma contractată e condusă de propriul cumnat). Atât pentru un profesor, cât şi pentru un părinte rezultatele educaţiei se cuantifică în numărul de diplome obţinute. Aşa am ajuns la anomalii când firme private organizează în şcoli, contra cost, concursuri cu diplome, tocmai pentru a le arăta părinţilor ce copii performanţi au. Succesul în viaţă nu este dat de câte diplome româneşti ai în sertare.

Mi-a plăcut clipul cu George al Marii Britanii în drumul spre grădiniţă. Că era o şcoală privată, chiar nu contează, ci că cea mai importantă REGULĂ a instituţiei era Fii bun. Să înveţi la 4 ani despre bunătate poate fi un obiectiv educaţional. În acea şcoală, ultima inspecţie din 2014 a semnalat că „nu există nici o agresiune“. Cum e posibil să existe şcoli fără agresiuni? Ne-ar putea da de gândit niţel.

Deşi este o şcoală creştină, totodată rămâne deschisă copiilor de toate credinţele şi îi încurajează pe elevi să fie toleranţi faţă de alte religii. Aka BOR.

Deşi sunt mândri de rata succesului lor academic, şcoala pune un accent mai mare pe un set de valori fundamentale. Pe lângă bunătate, aceste valori fundamentale includ „curtoazia, încrederea şi învăţarea de a fi darnic“.

Elevii vor deveni absolvenţi cu un „puternic sentiment de responsabilitate socială“, să „înflorească ca cetăţeni conştienţi şi îngrijiţi ai lumii“.

Mi-aş fi dorit să aud şi eu un astfel de discurs la vreo şcoală din România şi să văd copii fericiţi, nu plictisiţi. Copii care nu aşteaptă să treacă deschiderea pentru a umple barurile consumând alcool şi ţigări. Copii care nu se bucură când proful chiuleşte. Nu am înţeles cum, deşi legea interzice, nimeni nu sancţionează cafenelele care comercializează alcool şi tutun minorilor. Unde trăim?

Ce m-a impresionat anul acesta

A fost gestul simplu, dar cu emoţie al unor oameni cu inimă care au ajuns în şcolile cele mai sărace din România pentru a le oferi rechizite şi alimente elevilor. M-ar fi încântat dacă preşedintele ţării nu ar fi mers la celebrul colegiu Şincai din Bucureşti, nici ministrul Educaţiei la el în sat, ci amândoi în două locuri îndepărtate de civilizaţie, în cătunele unde doar un învăţător devotat traversează dealurile şi pădurile de la zeci de kilometri distanţă pentru 5-6 copii.