Generaţii ajutate şi ajustate

Şi profesorii şi părinţii trăiesc cu greşita convingere că rolul lor este să îşi ajute copiii. „Ajutorul” este un cuvânt atât de frumos, că nu poate fi suspectat de nimic rău în conţinut. Cu cele mai bune intenţii, generaţii întregi de copii au tot fost „ajutate”…

Sau ajustate, mai degrabă. Ajustate să semene suficient de mult cu imaginea noastră despre normalitate. Nu vom şti niciodată cât potenţial se pierde, câte salturi înainte ar fi făcut copiii noştri, dacă nu am fi fost noi aici, suficient de prompţi să le spunem că „asta nu e frumos”, „asta nu e bine” sau „asta te face de râs”.

Adulţii au dezavantajul de a fi acumulat în viaţă ceea ce numesc ei „experienţă”. Odată cu ea vine şi un ”mind-frame” – un set de reflexe şi obiceiuri ale minţii de a reacţiona, un mănunchi de convingeri, câteva principii şi resorturi emoţionale, relativ constante şi asemănătoare, în situaţii de o diversitate aproximativă. Vieţile noastre, în majoritate, tind, treptat, din economie sau entropie, către un număr de experienţe controlabile, repetabile, şi speră la o rutină capabilă să genereze siguranţă. Fiecare adult învaţă să se uite la propria viaţă sau a celorlalţi prin bucăţica lui de ciob afumat, cea care îi aduce uniformitatea percepţiilor, înlăturând strălucirile obositoare.

De aici şi condescendenţa lui „eu te ajut pe tine”. După ce şi-au încheiat ciclul propriei deveniri, adulţii au, de obicei superioritatea lui „eu sunt mare şi, deci, ştiu mai bine”.

Realitatea este că niciun copil nu poate fi ajutat. Lui i se poate pune pe ochi – din când în când sau mult prea des – filtrul prin care ai învăţat să îţi triezi şi interpretezi la rându-ţi, experienţele personale. Copiii fac un optim între tine şi efectul neaşteptat al propriilor întâmplări şi evenimente. În creşterea lor, au fie norocul unui caleidoscop nou, viu şi colorat, fie al unui monoclu împrumutat cu dărnicie de bunici. „A ajuta” un copil este, de fapt, a sta la o distanţă suficient de sigură de el.

Copiii noştri aparţin unor generaţii de părinţi crescuţi cu frică, ruşine şi conformism. Lor le curg prin vene temerile noastre, nevoia noastră de repliere, reticenţa de a îndrăzni dincolo de ce pare acceptabil. Ei vin din părinţi care nu au exersat încă suficientă libertate, nu şi-au îngăduit să greşească, să spună ce gândesc sau să se revolte suficient de des încât să îşi testeze propriile limite. Vrem sau nu să acceptăm, copiii noştri sunt prima generaţie care trebuie să îşi înveţe libertatea, bâjbâind şi valorificându-şi propriile greşeli. Prima generaţie care trebuie foarte puţin „ajutată”.

În vremea anilor mei de şcoală, viitorul era al copiilor cuminţi, ascultători şi conştiincioşi. Astăzi el este al întreprinzătorilor, visătorilor, oamenilor creativi şi curajoşi. Ca să creăm spaţiu să facă un salt, ar trebui să ne dăm cât mai mulţi paşi înapoi. Mai puţin ajutor va însemna mai multă creştere. A ajuta înseamnă a interveni, a te amesteca, a modela, a pune incontrolabilul în forma vasului tău. Copiii aceştia nu au nevoie de ajutor. Au nevoie de dragoste şi încredere. Ei cresc mai mult din fluxul energetic al gândurilor şi inimilor noastre şi sunt împinşi înainte nu de restricţiile ferme, ci de curentul pe care îl creăm în jurul nostru, atunci când ne îndreptăm cu direcţie sigură, în propria noastră creştere.

Prea mulţi copii sunt astăzi în şcoli obositoare, lipsite de bucuria de a explora şi de cultura unei gândiri curajoase, independente. Prea mulţi copii sunt împinşi de la spate de propriii părinţi să muncească din greu, să transpire în repetiţie şi exerciţiu. Prea mulţi copii sunt prinşi în contracţiile proastelor noastre lecţiii de viaţă.

Dacă aruncăm un ochi în clasele româneşti, cel mai rar lucru întâlnit este întrebarea. Copiii sunt plictisiţi, pentru că sunt hrăniţi cu răspunsuri cu mult înainte de a-şi fi formulat curiozităţi. Profesorii înşişi nu-şi asumă libertăţi de reorganizare a programei, pentru că nu pot gândi dincolo de autoritatea îngustă a inspectorului sau de îngustimea propriilor raţionamente. Şi unii şi alţii – parteneri într-un lăcaş de unde ar trebui să vină sânge proaspăt, mentalităţi educate, gândire modernă – sunt încleştaţi în frustrarea „ajutorului” pe care îl primesc de la părinţi sau de la autorităţile statale. Unii îşi condiţionează copiii „să asculte”, ceilalţi se justifică în munţi birocratici de hârtie.

Între generaţia noastră şi cea a copiilor noştri e, parcă, o verigă lipsă: s-a produs un salt temporal, tehnologic şi de conştiinţă – de la noi către ei, în care pare să se fi ars o generaţie intermediară, de trecere. Nu ne prea înţelegem copiii, le interpretăm refuzul ca „neascultare”, plictisul ca „neatenţie”, îndrăzneala, ca „obrăznicie”. Adică facem traduceri nepricepute ale unor comportamente normale, apelând la ciobul nostru afumat de adulţi opriţi din evoluţie. Pentru că nu ştim decât limitele înguste ale restricţiei, ruşinii şi ale pedepsei, unii dintre copiii noştri au scăpat parcă, într-o lume a celor mai mari greşeli şi revolte. Nu le-am creat garduri ajustabile şi flexibile, de aceea şi le-au dărâmat, evadând razna, într-un spaţiu al derivei şi al abuzului. Greşelile lor sunt, de fapt, ale noastre.

Ştiu că este înfricoşător, dar atunci când ai senzaţia că pierzi controlul, trebuie să faci un lucru contraintuitiv: să dai înapoi. Copiii  au nevoie de mai puţine directive şi de mai multă încredere. Şcolile au nevoie de mai puţine proceduri şi de mai multă inovaţie: profesorii trebuie să îşi asume riscul să piardă liniştea clasei şi să facă loc întrebărilor. Ministerul Educaţiei trebuie să renunţe la controlul obsesiv şi inspectorii şcolari la reflexul de vechil cu biciul în mână, pe moşie. Întâlnirile cu părinţii sau cele ale profesorilor trebuie să iasă din chingile protocolare şi din ridicolul aerului de superioritate pe care, chipurile, ţi-o dau funcţia şi statutul.

Educaţia nu mai este de mult timp despre şcoală. Educaţia este despre...

Citiţi textul integral pe trendscan.ro
 

Un text semnat de Oana Moraru

Oana Moraru este fondator şi manager al Şcolii Helikon ( unul dintre proiectele de alternativă educaţională privată – în Călăraşi (ciclu preşcolar, primar şi gimnazial). Absolvent Liceul Pedagogic şi Facultatea de Litere, Bucureşti. Consultant educaţional în domeniul învăţământului privat preuniversitar. 20 de ani experienţă la catedră şi parteneriate active cu şcoli şi grădiniţe în Europa.