De ce este corect ca finanţarea de la stat să urmeze elevul, inclusiv în şcoli private?

De curând, guvernul Ciolos a decis aplicarea prevederii Legii Educaţiei Naţionale, conform căreia alocarea bugetară de la stat urmează elevul inclusiv în şcoli acreditate private, prevedere prorogată de guvernul Ponta timp de 4 ani. Observ că măsura a stârnit reacţii de tot felul, precum aceea a domnului Vasile Ernu, pe blogul de la Adevărul.

Iată ce spune Vasile Ernu:

„Taxele merg la stat pentru ca statul să poată asigura o educaţie Universală, Obligatorie şi Gratuită.”

Greşit. Nu doar statul, şcolile de stat, asigură o educaţie universală, obligatorie şi gratuită, ci orice furnizor acreditat de stat, fie el o şcoală de stat sau privată. 

Din faptul ca la şcoli private educaţia nu este gratuita, nu rezultă că trebuie excluse din sistem, doar pentru ca unele familii au resurse suficiente pentru a-şi duce copiii la ele. 

Statul nu trebuie să deţină monopolul furnizării de servicii educaţionale. Pentru că se ajunge în situaţia de acum: şcoala noastră se plasează pe ultimele locuri în clasamente internaţionale de genul PISA, TIMSS şi altele.

Sigur, putem să ignorăm aceste clasamente. Dar atunci să nu avem pretenţia să fim respectaţi într-o lume globalizată, în Uniunea Europeană.

Putem să continuăm să ne vedem de   „coada vacii ” din România, să continuăm să fim o ţară la coada Europei şi a lumii civilizate.

Sau, să ne amăgim că suntem „fruntea” în multe domenii, după criterii şi clasamente inventate de noi. De exemplu, după numarul olimpicilor, care reprezintă doar 0,1% din masa de elevi.

Principiul solidarităţii, invocat corect de Vasile Ernu, se manifestă şi în cazul finanţării decise de guvern.

Din taxele şi impozitele plătite de noi toţi, statul contribuie la educaţia copiilor noştri cu o sumă anuală, decisă, e drept, după criterii discutabile.

Ce fac părinţii şi elevii cu această sumă, nu mai  e treaba statului.

Dacă părinţii au resurse şi adaugă la această sumă alţi bani, şi îşi dau copiii la şcoli private, pentru că aşa consideră că e mai bine pentru ei, care e problema cu principiul solidarităţii?

Ne spune Vasile Ernu:

„NOI plătim  taxe ca să beneficieze în mod egal TOŢI copiii noştri la educaţie (UOG). Acest principiu este unul universal şi devine un drept legal”.

Cu alte cuvinte, să fie interzis părinţilor cu resurse financiare mai mari să beneficieze de şcoli private pe care ei la consideră mai bune, (e problema lor pe ce criterii), pentru ca toţi copiii să beneficieze „în mod egal” de şcolile mai proaste de stat.

Curioasă logică, eu unul n-o înţeleg.

Adică eu părinte, cu un job foarte bine plătit, am resurse să-mi duc copilul la o şcoală privată, pe care o consider mai bună, de ce să nu beneficiez de partea ce-mi revine pentru educaţia copilului, din taxele şi impozitele pe care le plătesc la stat, doar pentru că nu vrea Vasile Ernu?

De ce să aibă statul monopol în educaţie, când se ştie că doar competiţia generează calitate?

Bazat pe acest monopol, pe raţionamentul că elevii oricum vin la şcoala de stat din apropierea casei, pentru că n-au alternativă, managerii şi profesorii din aceste şcoli nu fac mare lucru pentru creşterea calităţii, pentru ca  elevii vin oricum la ei, neavând unde se duce.

Asta ne dorim?

Vasile Ernu:

„Dacă vom renunţa la drepturi precum educaţia, sănătatea şi munca, ele se vor transforma în privilegii. Şi acum vedem cum educaţia încet, încet, din drept, devine un privilegiu.”

Iarăşi găsesc afirmaţia ilogică.

Din faptul că unii au bani mai mulţi şi îşi duc copiii în şcoli private, rezultă că nu mai este respectat dreptul la educaţie, că educaţia devine un privilegiu?

Ce îi   opreşte pe elevii care nu „beneficiază” de părinţi mai înstăriţi să continuie să meargă la şcolile de stat, să primească   educaţia oferită de acestea? Nimic.

Şi atunci la ce referă „privilegiul”?

Vasile Ernu: „Da, şcoala publică românească nu este în cea mai bună formă. Are probleme foarte mari şi complicate”.

Aici este problema, dar şi soluţia. Statul să facă tot ce trebuie, creşterea finanţării pentru învăţământul de stat, instalarea unor mecanisme de control a calităţii proceselor, astfel ca banii să nu dispară ca apa în nisip, elevii să beneficieze de învăţământ diferenţiat, legat de personalitatea, înclinaţiile, talentele, aspiraţiile fiecăruia, etc.

Atunci când  şcolile de stat le vor depăşi pe cele private în privinţa calităţii serviciilor oferite, şcolile private vor deveni inutile.

Dilema  vine şi din altă direcţie.

Socialiştii, printrei ei Vasile Ernu, au ce au cu diferenţele dintre veniturile cetăţenilor. Nu se împacă cu ideea că unii câştiga mai mult, alţii mai puţin, funcţie de pregătire, talente, capacitatea de a aduce valoare adăugată firmei la care lucrează. Ca nu suntem toţi egali ca potenţial creativ, oricât ar strâmba socialiştii din nas.

În felul acesta, unii asigură şi copiilor lor o educaţie, pe care ei o apreciaza mai bună, în şcolile private.

Dacă greşesc, e treaba lor şi banii lor. Oricum, şcolile de stat asigură, cum s-a văzut la recenta simulare a Evaluării Naţionale, doar 32% promovare la matematică. Iar abandonul şcolar masiv şi în creştere demonstrează că şcoala de stat e în mare suferinţă.

Şi atunci, de ce să nu beneficieze de principiul solidarităţii, asigurat şi de taxele şi impozitele plătite de ei,  părinţii care decid că e mai bine pentru copiii lor la şcoli private? 

Şcolile private sunt supuse şi ele unui proces de autorizare şi acreditare din partea statului, în ipoteza că ar exista şi părinţi nepricepuţi care şi-ar duce copiii la şcoli neserioase. Chiar dacă pe banii lor.

Concluzia este că în afara competiţiei nu există calitate, lucru demonstrat de nivelul de trai şi al calităţii educaţiei din ţări cu veche tradiţie capitalistă.

Cum şcolile de stat îşi fac concurenţă între ele doar în mică măsură, competiţia stat-privat e singura care va duce la creşterea calităţii, în măsura în care tot mai mulţi părinţi vor alege şcoli private, pe banii lor şi a contribuţiei de la stat generată de principiul solidarităţii.