Campioana la tenis de masă Otilia Bădescu: La examenul de Bac, „dacă toată lumea a copiat, am copiat laolaltă“

Munca enormă pe care o presupunea sportul de performanţă lăsa prea puţină putere pentru lecţii, îşi aminteşte campioana la tenis de masă Otilia Bădescu.

Este ceea ce bunica mea ar fi catalogat, cu aerul c-ar face un compliment suprem, „o femeie plăcută". Tânără încă, frumoasă încă, nu pozează într-o mare campioană, deşi e una. Şi vorbeşte cu atâta pasiune despre sportul pe care l-a practicat, de parcă nu ar fi făcut 20 de ani câte şapte ore de antrenament pe zi, în fiecare zi. Inevitabil, rezultatele şcolare au avut de suferit. Nu şi educaţia ei. Talentul pentru matematică, observat cândva de o profesoară, nu a fost niciodată cultivat. Prima europeană legitimată la un club profesionist de tenis de masă din Japonia a fost nevoită să-nveţe limba niponă pentru a se înţelege cu antrenorii şi colegele.

„Weekend Adevărul": Sunteţi bucureşteancă... Unde aţi copilărit?
Otilia Bădescu: Exact în spatele magazinului Unirea, în zona George Coşbuc, a fostulului Tribunal. Acolo am făcut şi grădiniţa, iar după program, mergeam cu mama în parc, aproape în fiecare zi.

Cum a fost intrarea în şcoală?
Trecerea de la grădiniţă la Şcoala Generală nr. 79 a fost uşoară pentru că erau vizavi una de cealaltă. În plus, eu am rămas practic în acelaşi grup de copii, aşa că în clasa I nu am avut probleme de adaptare. Mi-o amintesc şi pe doamna învăţătoare, doamna Pascu, o persoană deosebită, care se interesa tot timpul ce făceau mai departe fostele ei serii, ne povestea în clasă ce mândră era de cum se descurcau mai departe, în clasele V-VIII, copiii din seria precedentă.

Cum a fost întâlnirea cu tenisul de masă? Aţi povestit că eraţi atrasă de gimnastică şi de ideea de a deveni următoarea Nadia Comăneci...
Eram un copil destul de agil, îmi plăcea mult mişcarea, mă jucam mai mult cu băieţii decât cu fetele... În plus, amândoi părinţii mei erau practicanţi de sport, mama cu handbalul, tata cu boxul şi bobul. Iar noi în casă aveam un spaţiu destul de larg, în care puteam să mă desfăşor. Era un hol mare, unde alergam toată ziua... Nici nu era nimic acolo, vreun obiect pe care aş fi putut să-l distrug, aşa că n-am auzit lucruri de genul: „Nu arunca mingea acolo, că se va sparge un geam!". Iar din momentul în care au observat părinţii mei că am înclinaţii către sport, m-au dus la gimnastică. Mai ales că atunci, în 1977, Nadia era în culmea succesului! În plus, mie îmi plăcea şi acasă să mă dau peste cap, aveam o bară la dispoziţie pe care mă puteam căţăra, iar eu eram, ca toţi copiii, destul de curajoasă. Aşa că la gimnastică am ajuns pe la 6 ani şi ceva, cu câteva luni înainte
să-ncep şcoala.

Şi ce s-a-ntâmplat ? Cum aţi ajuns la concluzia că nu vi se potriveşte gimnastica?
Nu eu am fost cea care a hotărât. A fost decizia părinţilor mei. Mie chiar îmi plăcea la gimnastică, dar nu
m-au întrebat... Azi aud în jurul meu părinţii cum spun: „Dacă îi place copilului, îl las acolo!". Ai mei au luat decizia gândindu-se că tenisul de masă e un sport mai lejer şi cu mai puţine riscuri pentru mine. La gimnastică exista riscul să cazi de pe bârnă, la sărituri, de la paralele, ori la tenis de masă riscurile erau mult mai mici. Probabil că au fost puţin protectivi, chiar dacă eu confirmasem că nu eram un copil temător.

A PLÂNS DUPĂ GIMNASTICĂ

Şi v-a părut rău să renunţaţi la gimnastică ?
Da! Au fost zile întregi în care am plâns. Norocul meu a fost că antrenorul de tenis de masă a fost un foarte bun pedagog. A simţit suferinţa mea şi mi-a amenajat un colţ cu saltea, cu o capră improvizată peste care să sar. Şi, oricum, la masa de tenis am intrat foarte târziu, după vreo şase luni, timp în care a încercat să ne îmbunătăţească alergarea, îndemânarea, echilibrul... Erau tot felul de exerciţii: ştafete; aveam câte un ou de lemn, într-o lingură de lemn, pe care trebuia să-l ducem dintr-un loc într-altul; intercalări, deplasări laterale, am învăţat paşii: în faţă, în spate, mersul pe vârfuri, mersul pe călcâie, joc de glezne, alergare cu genunchii la piept, la şezut, asta am făcut timp de şase luni. Iar în momentul în care am intrat la masă... A fost aşa, ca un fel de premiu... Abia aşteptam!

SELECŢIONATĂ LA CLASA I

Sună distractiv! Dar cum s-au gândit părinţii dumneavoastră să vă îndrume spre acest sport şi nu altul...?
Am fost selecţionată, de fapt, din clasa I, la şcoala generală. Antrenorul, Vasile Dumitrescu, asista la orele de educaţie fizică şi-i selecţiona pe elevii cu potenţial. În general, miza pe fetiţe, nu pe băieţi, dar avea un ochi bun. Şi-mi amintesc discuţia cu părinţii de parcă ieri s-ar fi întâmplat. A fost aşa, ca un fel de eveniment, bine organizat. Părinţii au fost chemaţi la sală; apoi, antrenorul a prezentat sala, echipamentul... Şi nu vă daţi seama ce important era că a putut, la momentul respectiv, să ne asigure echipamentul. Apoi, faptul că eram deja un grup de copii care mergeam la tenis de masă, că ne făceam lecţiile laolaltă, după antrenament; că sâmbăta, duminica, eram din nou împreună, că ne mâncam sandvişurile împreună, toate acestea ne-au sudat într-o comunitate, lucru care a fost pe placul părinţilor. Iar mama era tot timpul cu mine la sala de antrenament, iar pe drum spre casă stăteam de vorbă. Îmi explica tot ce am greşit, îmi spunea, de pildă: „Mi s-a părut că astăzi picioarele n-au mers!". Dar niciodată nu a contrazis antrenorul, nu a încercat să se certe ori să aibă o părere contrară celei a antrenorului. Întotdeauna i-a respectat „funcţia". Aşa că a fost uşor pentru mine să fac trecerea de la sportul de plăcere la cel de performanţă.

Iar cu şcoala cum mergea în anii aceia?
Bine, luam premiul III. Şi ţin minte că aveam înclinaţii către matematică, aveam şi o profesoară foarte bună. Şi mai ţin minte că în momentul în care m-am dedicat mai mult sportului, a fost foarte critică cu decizia părinţilor. Nu privea cu ochi buni ideea de a face o meserie din sport. Nu i se părea de viitor. Dar mama, cu toate că era un părinte tânăr (între mine şi părinţii mei sunt cam 20 de ani), n-a ţinut cont de acest aspect. S-a gândit că pentru un copil care în casă nu stă liniştit, nimic nu e mai potrivit decât sportul. Şi nu ştiu dacă aş fi fost un bun matematician sau un bun inginer, nici nu am fost vreodată premiantă cu coroniţă, ca să spui că în partea cealaltă, teoretică, aş fi avut la fel de mult succes. Până la urmă, părinţii mei nu s-au lăsat influenţaţi, chiar dacă problema le-a fost pusă la modul: „O să-ţi distrugi copilul!". Şi nu cred că e vreun părinte care să nu se gândească de două ori atunci când e pus în faţa unei astfel de
ameninţări.

CU SANIA PE DEALUL MITROPOLIEI

Ne apropiem de vacanţa de iarnă. Cum era în copilăria dumneavoastră?
Ne bucuram, desigur, de sărbători. La grădiniţă, la şcoală, erau serbări, dar acasă nu era chiar atât de fastuos. Ne bucuram de cadouri, dar cred că cea mai mare plăcere a sezonului era că puteam să ne dăm cu sania pe Sfânta Vineri, mai ales că nu era aşa de mult trafic (râde copios). Iernile chiar aveau un farmec al lor... Mergeam cu mama şi pe Dealul Mitropoliei, pe partea cu 11 Septembrie, şi era aşa de plăcut ...! Toţi trei ne întorceam acasă uzi leoarcă, ne puneam cu picioarele pe soba din teracotă, ne uitam la televizor, astea erau momentele cele mai plăcute din toată iarna...

Ce materii vă plăceau la şcoală?
Muzica, deşi nu aveam deloc ureche muzicală, orele de sport, evident, matematica, iar datorită profesorului de istorie, îmi plăcea şi istoria. Ştia să ne spună ce aveam de învăţat sub formă de poveste... Şi mai ştiu că eram apreciată, din momentul în care am început să obţin rezultate, vizavi de munca pe care o depuneam pe lângă ce aveam de făcut în şcoală.

Dar în cantonamente, în programul de pregătire sportivă mai intensă, de când aţi început să mergeţi?
De la 11 ani. Mama ştia despre ce era vorba, avea mare încredere în antrenor şi nu avea nicio strângere de inimă. Şi mai ştia că efortul era enorm în cantonament, epuizant, nu ne mai ardea să facem prostii... Erau câte şapte ore de muncă zilnică. Exista şi o stare de oboseală fizică enormă, aşa că nu ne mai ardea să ne ocupăm nici de lecţii cum ar fi trebuit. Dar am primit întotdeauna susţinere din partea profesorilor, iar sistemul funcţiona destul de bine. Din momentul în care intrai într-un Centru Naţional, ceea ce azi s-ar numi Centru Olimpic, erai deja cotat drept sportiv de valoare, ce urma să reprezinte la un moment dat România în competiţiile internaţionale. Din acel moment erau cumva normale eforturile mai importante, aveai un program de pregătire pentru performanţă, iar în şcoală te ocupai doar de materiile mai importante. Altfel nici nu ai cum să obţii rezultate.

Admiterea la liceu. Primul mare examen.
Am dat admiterea la „Electroaparataj", unde era Centrul Naţional de Tenis de Câmp, pe lângă Stadionul Naţional. Acolo am făcut şi primii doi ani de liceu. Apoi, Centrul pentru Tenis de Masă se mutase undeva, în Ferentari. Atunci au trebuit să găsească şi un liceu în zonă. Aşa că am făcut „Electroaparatajul" şi „Bolintineanu".

LA „PANOUL DE ONOARE"

Marile performanţe, tot atunci?
De pe la 13 ani. Îmi amintesc că la Campionatul Naţional am luat paleta de argint pe 8-10 ani. Am avut şi o colegă de club, care câştigase distincţia cu un an mai devreme. Iar antrenorul de club ne făcuse un „Panou de Onoare" unde punea cele mai bune medalii obţinute de copii. Iar colega mea avea expuse medaliile, cu poză, ceea ce pe mine m-a îndârjit! Nu era o rivalitate, era sentimentul că trebuie să o depăşesc. Şi aşa am făcut şi saltul. În anul următor am câştigat eu, dar mai ales pentru că vedeam că cine intra acolo se uita la panou şi-ntreba: „Dar cine e?". Iar eu spuneam: „E la masă, colega mea". Şi-atunci m-a motivat lucrul ăsta. Iar dacă nu aveam campionat naţional, organizam tot felul de competiţii la club, iar premiile, pentru primele trei locuri erau: ciocolată, glucoză, şi doar numărul de produse făcea diferenţa între locurile I, II şi III (râde). Eram aşa de mândră când veneam cu glucoza acasă... Iar primul succes internaţional cred că a fost în '82, când am fost selecţionată pentru Campionatul European de cadeţi. Pe-atunci se organizau concursuri de selecţie, iar sportivii care obţineau primele trei locuri formau echipa care pleca la Campionatul European, la Malmö (Suedia), în 1983. Şi nu ştiu de ce, dar la concursurile astea de selecţie întotdeauna am avut trac. Dar am avut norocul că antrenorul meu a văzut în mine ceva. Şi nu a ales-o pentru lot pe colega mea care obţinuse locul III, ci m-a ales pe mine. Şi atunci, antrenoarea federală, Ela Constantinescu, i-a spus: „Dacă nu vii cu medalie la individual şi la echipe, îţi dai seama ce se va-ntâmpla!". Era un risc pe care antrenorul de lot, Laurenţiu Gheorghiu, şi-l asuma cu mine! Numai că s-a întors cu trei medalii: două de bronz şi una de aur. Aurul - la individual, al meu. Şi de aici a început cariera mea.

Între timp, la şcoală, cum mergea?
Unii dintre colegi, mai ales cei care învăţau foarte serios, erau nemulţumiţi că noi veneam rar şi obţineam, totuşi, note de trecere. Noi nici nu aveam cum să-nvăţăm la fel ca un elev care doar asta făcea, venea la şcoală în fiecare zi... Dar încercam să recuperăm cât mai mult din materia pierdută, iar profesorii apreciau efortul nostru. Şi nu se poate spune că noi am fi trişat, pentru că, în tot timpul acela, noi eram în sala de sport, ne antrenam.

Şi atunci cum a fost examenul de Bacalaureat?
Nu ni s-au făcut favoruri. Am dat laolaltă cu toată lumea, nu a fost nicio diferenţă între subiectele pentru noi şi cele pentru restul elevilor, nici perioada de examinare nu a fost alta, dacă toată lumea a copiat, am copiat laolaltă, dacă nu, nu... A fost pentru toată lumea la fel.

Aţi copiat?
Să spunem că am fost ajutaţi. Se dorea, la vremea respectivă, ca toată lumea să termine măcar liceul. Mai ales că în liceu te învăţau de multe ori şi câte o meserie, iar după ce terminai şcoala aveai posibilitatea să profesezi, să te angajezi. ;

„NU MI-A PLĂCUT NICIODATĂ MERSUL PE BICICLETĂ"

„Weekend Adevărul": De ce nu v-a permis Securitatea să ieşiţi din ţară timp de doi ani?
Otilia Bădescu: Asta a fost între 1985 şi 1987. Eram prima sportivă a ţării, am câştigat Campionatul Naţional la senioare când nici nu aveam încă 14 ani, intrasem în lotul naţional de seniori, în circuitul internaţional de competiţii, când, dintr-o dată, au început să nu mă mai ia în delegaţii. Îmi tot spuneau că aş fi avut probleme cu viza, atunci era nevoie de vize ca să poţi călători. O dată, de două ori, de trei ori... Tot apăreau aşa, din senin, probleme cu actele. N-am disperat, am continuat să mă antrenez, dar părinţii mei s-au agitat destul de mult, pentru că simţeau că toată investiţia de muncă şi sudoare, tot timpul petrecut departe de ei puteau să se piardă. Iar cine-şi imaginează că viaţa de sportiv e aşa, uşoară, se înşală. Copiii care fac sport de performanţă cresc într-un regim „milităresc": de mic trebuie să respecţi, să ai lucrurile în ordine, să fii disciplinat şi mai ales să munceşti. La primul rezultat bun, antrenorii se pot gândi că ai avut noroc. De aceea trebuie să munceşti apoi ca să îţi păstrezi rezultatul. Intervine apoi autodepăşirea, trebuie să le demonstrezi tuturor că nu a fost nimic întâmplător. Iar în condiţiile în care aveam rezultate, nu mi se permiteau deplasările. Am aflat ce se întâmpla de fapt într-un cantonament de pregătire. Olga Nemeş, care era cu trei ani mai mare decât mine, eram colege, prietene, „rămăsese" (n.r. - în Occident), la o competiţie. Şi-atunci s-au temut că (aveam 15 ani) aş putea face la fel, mai ales că erau multe ţări care-ţi puneau la dispoziţie oferte pentru a face performanţă şi pentru un trai mai bun.

Aveau motive să se teamă?
Au existat oferte, să ştiţi, numai că nu le-am dat curs la vremea respectivă. Dar argumentele lor de atunci erau doar poveşti! Că într-un cantonament, la Arad, aş fi dat telefon în Germania şi aş fi vorbit cu Olga Nemeş... Şi ştiţi cât de scump era minutul de telefon în afara ţării pe atunci? Enorm, ceva de genul 100 de lei... N-aş fi avut în primul rând bani destui să fac asta. La un moment dat, antrenoarea federală, Ela Constantinescu, n-a mai putut... Să vă explic: Ela Constantinescu era o femeie care ţinea în frâu tot ce însemna antrenori, loturi, echipe... Ei bine, această femeie a izbucnit în plâns şi mi-a spus: „Otilia, nu mai pot să te mint!". Atunci mi-a mărturisit că Securitatea nu-mi dădea voie să ies din ţară.

Şi cum a luat sfârşit această poveste?
Poate că alţii ar fi clacat, s-ar fi reorientat, nu e uşor să te antrenezi, să fii cel mai bun şi, cu toate astea, să nu fii lăsat să participi la cele mai multe concursuri internaţionale. Deja apăruseră întrebări şi în Vest, lumea ştia care erau „regulile jocului" şi voia să afle ce s-a întâmplat cu o sportivă de valoare, totuşi. Până la urmă, m-au lăsat să merg la Campionatul European din Iugoslavia, din primăvara anului 1988.

Aţi fost prima europeană legitimată la un club din Japonia, în 1991, în timp ce asiaticele dominau competiţiile de tenis de masă. Cum a fost? V-aţi adaptat greu?
Foarte greu. Gândiţi-vă că în momentul în care am plecat, acasă eram răsfăţata lotului, având în spate, desigur, palmaresul. Acolo trăiam zi de zi cu alte 10 fete, legitimate la acelaşi club, ceea ce m-a şi ajutat, am învăţat şi alte părţi ale jocului, cum să-ţi ajuţi partenerul. Dintre toate jucătoarele, doar două nu erau japoneze: eu şi o chinezoaică. Iar partea cea mai dificilă, la început, a fost să învăţăm cum să comunicăm.

VIAŢA ÎN JAPONIA: CARTOFI PRĂJIŢI CA SUPLIMENT

Aţi învăţat limba japoneză?
Da, dar numai până la nivelul unui începător, limba e foarte complicată. Vorbeam destul de bine la un moment dat, numai că între timp am mai pierdut, pentru că nu am mai exersat. Şi a trebuit să învăţ japoneza, cu dicţionarul în mână, pentru că jucătoarele de acolo nu vorbeau engleză deloc. Eu învăţasem engleza fonetic, pe la competiţii, în şcoală am făcut franceza şi germana. Ştiţi cât de greu îmi era? Trebuia să circul cu transportul în comun, iar autobuzele nu aveau trecută destinaţia în engleză, uneori nu aveau nici număr. Celelalte jucătoare mergeau cu bicicleta, dar eu nu ştiam, nu mi-a plăcut niciodată mersul pe bicicletă, aşa că trebuia să merg cu transportul în comun. Ce mi-a plăcut: programul era foarte bine stabilit, la minut; totul era foarte bine organizat. Eram extrem de respectate: ca angajate ale băncii care susţinea clubul, „Juroku Bank", făceam meciuri demonstrative pentru salariaţi, pentru că angajaţii de acolo, de fapt, ne asigurau nouă salariul. Iar la aceste demonstraţii venea întreg personalul, de la cel mai mare, la cel mai mic salariat.

Cum v-a plăcut mâncarea japoneză?
Foarte greu m-am adaptat, nu în sensul că nu mi-a plăcut, ci, mai curând, simţeam că nu fac faţă la efort cu felul lor de a se hrăni, cu pastele din orez şi mâncarea lor tradiţională. Aşa că m-am orientat spre cartofi fierţi sau prăjiţi, orez gătit în stil european, lucruri care, altfel, nu par a fi recomandate. Dar la regimul lor normal alimentar simţeam că nu pot să dau randament. Uşor-uşor, m-am învăţat să ies la cumpărături ca să-mi procur ce-mi trebuia, să pot face faţă antrenamentelor.

STAR AL TENISULUI DE MASĂ

Ţinând cont de această adaptare dificilă, decizia de a reveni acasă aţi luat-o uşor?
Nu chiar. Aveam parte de enorm de mult respect şi începuse să-mi placă viaţa de acolo. În 1991 am semnat contractul, chiar înainte de Campionatul Mondial din Chiba (Japonia). Iar la Chiba am jucat perfect! Am luat medalie de bronz la dublu mixt, primul dublu european după zeci de ani... Şi la simplu am jucat foarte bine, doar că meciurile au fost foarte repede unele după altele şi nu am avut timp să mă refac între ele, aşa că am ieşit în primele 16. Dar la campionatul respectiv, clubul mi-a asigurat pregătirea, nu lotul naţional. Până la detalii cum ar fi că fetele de la club îmi spălau echipamentul sportiv. Iar noi, ca echipă naţională a României, am jucat chiar contra Japoniei. A şi ieşit scandal, scorul fiind 3-2 pentru Japonia, eu
luând punctele pentru România şi fiind cât pe ce să eliminăm Japonia. (râde) Colegele glumeau: „Prea mult ai făcut!". Şi să mai vedeţi o diferenţă: când ne-am întors acasă, în România, după campionat, nu ne-a băgat nimeni în seamă, nu considera nimeni că o medalie de bronz la un Campionat Mondial de tenis de masă era ceva extraordinar... În schimb, în Japonia, când am revenit, la intrarea în oraş mă aşteptau camerele, curgeau cererile de interviu, am apărut în revista „Cosmopolitan", în altă revistă de modă... Atunci am înţeles ce înseamnă să fii campion într-o ţară care preţuieşte sportul. E adevărat că o astfel de societate te şi „stoarce" de tot ce poţi să dai, dar îţi şi arată susţinere. Nu te simţi exploatat. Iar motivul plecării mele a fost o schimbare a legislaţiei în domeniul acordării vizelor de lucru pentru străini. Ca să-ţi fie acordată o astfel de viză trebuia să stai şase luni consecutiv în Japonia, ori asta însemna pentru mine să pierd competiţii importante. Aşa că am avut de ales între a renunţa la cariera mea de sportivă ca să rămân în Japonia şi să revin în ţară ca să-mi continui cariera. Ca de obicei, am ales sportul.

Cum vi se par sportivele noastre de azi din tenisul de masă, Elisabeta Samara şi Daniela Dodean?
Ele au norocul că s-au îndesit competiţiile, sunt acum din an în an Europene şi Mondiale, în timp ce eu nu prindeam decât o dată la doi ani un astfel de concurs. Ele îşi pot confirma astfel, de la an la an, rezultatele. Dar ele vin după generaţia mea, jucătoare care răspundeau cu medalii la mai toate competiţiile importante, noi venind, la rândul nostru, după o generaţie cu rezultate mult mai mari şi mai valoroase: Maria Alexandru, Georgeta Pitic, cu medalii în anii '50! Tradiţia le obligă şi pe jucătoarele de azi să obţină performanţe. ;

CV
Lucrează la Agenţia Naţională pentru Sport
> Numele: Otilia Bădescu
> Data şi locul naşterii: 31 octombrie 1970, Bucureşti
> Starea civilă: necăsătorită
> Studiile şi cariera: 

2004: Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport a Universităţii de Vest „Vasile Goldiş" din Arad
Seniori (1986-2005): 16 medalii la Campionatele Europene (între care 5 medalii de aur, 4 de argint şi 7 de bronz); 4 medalii de bronz, la Campionatele Mondiale din 1991 (Chiba, Japonia), 1993 (Göteborg, Suedia), 1995 (Tianjin, China), 2000 (Kuala Lumpur, Malaysia);
Juniori şi cadeţi: (1983-1988)
15 medalii: zece de aur, trei de argint şi două de bronz
> Lucrează la: Agenţia Naţională pentru Sport
> Locuieşte în: Bucureşti