În Germania, încă din clasa a V-a se desparte filiera tehnologică de filiera teoretică. În România nu. Iar recomandarea şcolii pentru urmarea unei anumite filiere nu poate fi încălcată.

Cum stăm la Învăţământul Tehnic Profesioanal (ÎTP) în România?

Prost de tot, urmare a politicii proaste urmate de guvernările care s-au succedat. Faptul că ÎPT, piaţa muncii, economia performantă, nivelul de trai sunt etaje absolut necesare în evoluţia pozitivă a unei societăţi, nu pare să impresioneze pe cei cu putere de decizie. Sau nu înţeleg.

Iată evoluţia Şcolii Profesionale:

În 2004, aveam 290.000 de elevi în şcoli profesionale. În 2011, 12.800. Cine îşi asumă această gafă de proporţii în învăţământul românesc? Decidenţii politici, în frunte cu d-na Ecaterina Andronescu.

Obiectivul acestor decidenţi? Toţi elevii, aveau sau n-aveau resursele necesare, au fost dirijaţi spre liceu, apoi printr-un bacalaureat fraudat spre fabricile de diplome universitare, să-i îmbogăţească pe organizatorii acestora. O adevărată conspiraţie împotriva educaţiei. Sigur că schimbarea structurii economiei naţionale impunea şi schimbarea paradigmei de organizare a ÎPT. Dar nu aproape desfiinţarea sa.

Înlocuirea Şcolii Profesionale cu Şcoala de Arte şi Meserii s-a dovedit parte a aceleiaşi conspiraţii. Absolvenţii acestei forme de învăţământ au primit şi ei dreptul de a trece printr-un bacalaureat fraudat şi apoi la fabricile de diplome universitare.

La interesul naţional, situaţia pieţei muncii, nu s-a gândit nimeni. Ne lipsesc tocmai „meseriaşii” care constituie baza funcţionării companiilor industriale. Consecinţa: România nu reprezintă un pol de atracţie pentru investitori, pe cât i-ar permite resursele naţionale, poziţia geo-strategica, numărul de locuitori.

Ce se mai poate face acum?

Piaţa muncii reglează, cu costuri infinit mai mari, ce n-au reuşit să regleze politicile publice din domeniu. Numărul studenţilor s-a înjumătăţit, abandonul şcolar a ajuns la 20-25%, locul doi în Europa, pentru că tinerii şi familiile lor au constatat că şcoala nu-i ajută la intrarea în piaţa muncii.

Legea Educaţiei Naţionale din 2011 a încercat să pună ordine în sistem. Nu este de ajuns. A crescut numărul elevilor din Scoala Profesională, dar nu suficient de repede şi fără o perspectivă optimistă.

Faptul că există câteva Şcoli Profesionale de succes, dar private (exemplu Şcoala profesională Kronstadt, de la Braşov, organizată de nemţi), ne arată cauza proastei funcţionări a Şcolii profesionale româneşti. Nu lipsa de interes a elevilor. Ci lipsa unei arhitecturi instituţionale şi curriculare care să ducă elevii EXACT la competenţele cerute de angajatori.

Faptul că nu avem suficiente mari companii care să se implice în finanţarea şi organizarea Şcolii Profesionale trebuie compensat de stat, prin organizarea unui învăţământ profesional bazat pe studiul evoluţiilor din piaţa muncii.

Pe de altă parte, IMM-urile, care au şi ele nevoie de muncitori calificaţi nu-şi permit să investească în formarea acestora, pentru că n-au resurse financiare şi infrastructura care să primească la instruirea practică mulţi elevi.

Mai e ceva. Statul nici nu se gândeşte să acorde facilităţi fiscale companiilor care sunt angrenate in pregatirea forşei de muncă. Şi atunci, ce pretenţii să ai?

Sigur, ideal este să existe contracte tripartite, între şcoală părinţi şi agenţi economici, care să asigure şi infrastructura materială şi umană pentru instruirea practică. Dar în câte locuri este posibil aşa ceva? Acolo unde nu este posibil un astfel de contract, ce facem?

Soluţia o reprezintă, în opinia mea, reluarea învăţământului profesional general, organizat de stat, în actualele Licee Tehnice, fără condiţionarea unor contracte tripartite. Organizarea şi finanţarea corespunzătoare trebuie să vină de la stat, responsabil pentru existenţa unei pieţe a muncii atractive.

Aceste licee sunt în proces accelerat de depopulare, pentru că pregătirea în filiera liceală tehnologică actuală nu dă rezultate. Elevii veniţi la astfel de filiere cu note mici, nu pot face faţa unor triple sarcini de învăţare: curricula teoretică generală, curricula teoretică de specialitate, instruirea practică. Rezultatele la bacalaureat în astfel de licee demonstrează acest fapt. Elevii nu ies din şcoală nici teoreticieni capabili să meargă la facultate, nici muncitori calificaţi având competenţele cerute de piaţa muncii.

Ei bine, acolo unde nu există companii economice importante, aceste Licee Tehnice, în agonie, pot fi transformate în Şcoli Profesionale, din care elevii pleacă cu un fundament de competenţe tehnice şi teoretice care să permită specializarea la locul de muncă, în IMM-uri sau companii mai mari.

Renunţarea la o pregătirea profesională care să permită continuarea pe traseul liceal

Este o aberaţie să organizezi învăţământul profesional păstrând şansa elevilor de a-şi continua studiile liceale în clasa a XI-a. În anul I de Şcoală Profesională, 80% din program este destinat disciplinelor teoretice!

Chiar dacă există un procent mic de elevi cu astfel de resurse, şi care întâmplător au ajuns la Şcoala Profesională, nu-i pregăteşti pe toţi, cum se face acum, CA ŞI CUM toţi ar dori să termine liceul. Cei capabili vor studia singuri şi vor acumula cunoştinţele necesare pe care le vor demonstra la examene de diferenţă pentru intrarea în clasa a XI-a.

Este nevoie şi de discipline teoretice la Şcoala Profesională. Cu excepţia celor destinate pregătirii de specialitate, disciplinele de cultură generală trebuie reduse la: comunicare, inclusiv în limbi străine, informatică, matematică.

Învăţământ Liceal Profesional

Pentru meserii dificile (electronist-electrician auto, mecanic întreţinere maşini şi utilaje etc.), sunt necesari patru ani de pregătire, într-un parcurs liceal profesional, fără bacalaureat şi fără acces la facultate. Acestă pregătire se poate desfăşura în acele Licee Tehnice care au resurse umane şi materiale, în localităţile unde nu există mari companii industriale.

Creşterea sprijinului financiar pentru elevii din Şcoala profesională

Bursa de studii, acum în cuantum de 200 de lei, ar putea fi urcată la 400-600 de lei, pentru a constitui şi aceasta un motiv de atractivitate pentru elevii din comunităţile sărace.

Reluarea programului de campusuri şcolare

Există zone, în special rurale, în care nu există Licee Tehnice, nici companii economice mari. O agricultură care să atragă investitori trebuie să califice actuala forţă de muncă din rural, actualmente semicalificată şi incapabilă să utilizeze utilajele moderne beneficiind de tehnologie înaltă.

Trecerea clasei a IX-a la gimnaziu

Este iarăşi o măsură în interesul elevilor. Elevii după clasa a VIII-a, de 14-15 ani, nu sunt primiţi la instruirea practică în companii pentru că nu îndeplinesc criterii de protecţia muncii. Altfel ar sta lucrurile cu elevi de 16-17 ani, care au acces în piaţa muncii, conform Codului Muncii.

S-ar reduce şi abandonul şcolar, foarte mare acum mai ales la trecerea de la clasa a VIII-a la clasa a IX-a, familiile nu au resurse financiare suficiente pentru deplasarea elevilor în localităţile în care există licee.

Curriculumul scolar

Nu reuşim, de 20 de ani, să punem în acord planurile cadru si programele scolare cu noile realităţi social-economice. Nu există in curricula şcolara dimensiunile aplicativ-practică, interdisciplinara şi generatoare de învăţare continuă.

Programele şcolare sunt încărcate cu prea multe noţiuni abstracte, teoretice, necesare doar celor care merg în învăţământul superior, circa 30%. De ce îi „chinuim” pe toţi elevii cu astfel de programe, şi nu dăm libertate şcolilor şi profesorilor să se plieze pe resursele şi nevoile elevilor, inclusiv prin CDŞ (Curriculumul la Dispoziţia Şcolii), care lipseşte aproape cu desăvârşire? Nimeni nu răspunde la această întrebare.

În concluzie

O şcoală nu este bună sau proastă în sine. Este bună atunci când răspunde cerinţelor şi nevoilor societăţii la o etapă dată în dezvoltarea ei.

În 1989 s-a schimbat complet paradigma economică-socială-politică a societăţii româneşti. Plus apariţia unor provocări cărora trebuie să le facem faţă, globalizarea fiind un exemplu.

Învăţământul românesc a rămas încremenit în aceleaşi tipare, anterioare anilor 90.

Soluţia o reprezintă generarea unei arhitecturi care să aducă învăţământul, în particular Şcoala Profesională, în situaţia în care să răspundă nevoilor actuale ale societăţii.

Autorii acestor soluţii nu pot fi politicieni, dirijaţi de interese, altele decât interesul naţional.

Soluţiile pot veni doar de la echipe de specialişti independenţi, liberi de constrângeri politice.