De la urgentarea intrării României în zona euro am trecut la o atitudine extremă, de expectativă pe termen nelimitat. Astăzi, dezbaterea se reduce (într-o manieră uşor ignorantă aş spune) la întrebarea: are nevoie România de o ţintă precisă de intrare în zona euro sau nu?

Dacă veţi răsfoi presa internaţională, veţi găsi articole despre state care fie nu şi-au dorit niciodată să intre în zona euro, fie nu-şi mai doresc în noul context, fie amânp pur şi simplu asumarea unei ţinte oficiale de intrare. Abordarea Poloniei, de exemplu, este „vom fi pregătiţi să aderăm la euro atunci când o să aveţi problemele rezolvate şi când vom putea să spunem poporului nostru: acum putem adera fără riscuri (...).”. Bulgaria a amânat adoptarea euro, în condiţiile în care statul bulgar îndeplineşte criteriile de la Maastricht plus avantajul de a avea consiliu monetar. Ungaria, Cehia şi altele au ales de asemenea să adopte o atitudine de expectativă. Pe scurt, subiectul este controversat. Pe bună dreptate.

În ceea ce priveşte România, din punctul meu de vedere, fixarea sau nu a unei ţinte precise de care „să ne ţinem” în momentul de faţă este o falsă problemă. Prioritar pentru noi este – înainte de a lansa o dată precisă - conturarea unei viziuni clare cu privire la propria cale de adoptare a euro, viziune concretizată într-o Strategie oficială, un Plan oficial de trecere la euro. Căci spre deosebire de alte ţări, România încă nu are creionat aşa ceva, deşi vorbim de asta de ani de zile. După ce acest punct va fi fost îndeplinit, nimeni nu ne împiedică să anunţăm o ţintă oficială.

Aici vor trebui însă avute în vedere cel puţin două aspecte. Primul, următoarea ţintă asumată va trebui respectată, dacă nu vrem să cădem în capcana poveştii cu Petrică şi lupul. Amânarea repetată a termenului asumat de intrare în zona euro poate reprezenta un punct slab pentru imaginea economiei româneşti. Odată fundamentată o strategie oficială, va fi nevoie de eforturi comune, indiferent de culoarea guvernelor pentru a o duce la îndeplinire în termenii ţintei asumate. Al doilea aspect este strâns legat de primul. Strategia de trecere la euro trebuie să aibă în spate o analiză tehnică bine fundamentată a economiei româneşti, care să depăşească viziunea simplistă de bifare a criteriilor nominale şi/sau reale.

România are capacitatea de a îndeplini în viitorul apropiat criteriile nominale cerute de zona euro (de o manieră sustenabilă chiar, nu conjuncturală). Şi indicatorii de convergenţă reală încep să arate mai bine. Cu toate astea, criza a demonstat că adoptarea euro înseamnă mult mai mult decat îndeplinirea unor criterii de convergenţă, fie ele nominale sau reale. Studiile ştiinţifice arată că statele membre ale zonei euro vor putea câştiga reciproc din deţinerea unei monede comune, însă numai atunci când structurile lor economice vor fi asemănătoare. Asta pentru că deciziile din zona euro nu vizează particularităţile fiecarei economii, ci se adresează unor “structuri economice presupuse deja a fi similare”.

Din acest punct de vedere, analiza tehnică va trebui să răspundă la întrebări de genul: cât de asemănătoare este structura economiei româneşti cu cea a statelor din zona euro? cum stăm din punct de vedere al convergenţei structurale cu zona euro? În ce măsură şocurile din zona euro se transmit şi în România? după cât timp? Pe ce canale? de cerere, de ofertă, ambele? Cum răspunde economia românească la astfel de şocuri? simetric? asimetric? etc. Din câte ştiu, în momentul de faţă nu există un studiu oficial care să analizeze exhaustiv poziţia României din toate punctele de vedere, studiu care să constituie practic baza Strategiei de trecere la euro.

Studiile empirice (realizate în general în universităţi) arată că în momentul de faţă România are încă o capacitate redusă de ajustare a economiei naţionale, ceea ce arată o predispoziţie a economiei româneşti de a fi afectată de şocuri asimetrice. De asemenea, studiile arată că România nu deţine încă instrumente alternative (cursului de schimb pe care îl pierde) de stabilizare la nivel macroeconomic. Nici din punct de vedere al structurii economiei, flexibilitatăţii salariilor, mobilităţii factorilor de producţie, convergenţei ciclurilor de afaceri, integrării pieţelor financiare, similarităţii ciclurilor, dar nici din punct de vedere al mecanismelor de  stabilizare fiscală etc.

Dacă vrem cu tot dinadinsul să fixăm o ţintă precisă de intrare în zona euro şi mai ales să o şi respectăm, România va avea nevoie de un astfel de studiu care să conţină atât o analiză a stadiului de pregătire a economiei româneşti în momentul de faţă, dar şi o previzionare realistă cu privire la evoluţia acestui stadiu în timp, previziune care să justifice alegerea unui orizont sau altul de adoptare a euro.  Altfel, vom continua să vorbim vorbe. În plus, pentru ca strategia să fie de “succes”, românii trebuie să fie corect informaţi cu privire la beneficiile, dar şi principalele riscuri la care pot fi expuşi odată intraţi în zona euro. O misiune extrem de importantă pe care decidenţii vor trebui să şi-o asume mai devreme sau mai târziu va fi aceea de a comunica publicului larg ce înseamnă de fapt pentru România intrarea în zona euro. Ancorarea aşteptărilor populaţiei va avea un rol mai important decât pare în procesul efectiv de adoptare a monedei unice europene în România.