Trei spectacole, un singur regizor

Erwin Simsensohn a absolvit secţia de regie teatru la actualul UNATC, în anul 2003. A avut şansa de a face parte din ultima serie de studenţi a marii profesoare şi regizoare Cătălina Buzoianu. O vreme a avut alte ocupaţii. Şi-a redescoperit dragostea pentru regie în 2013, când a montat la Teatrul Evreiesc de Stat un excelent spectacol cu piesa Yentl.

De atunci, a devenit o prezenţă constantă pe afişul teatral curent. I-am văzut recent trei spectacole. Le analizez în rândurile următoare.

1.Dezastrul din viaţa unei familii

Există pe piaţa de literatură dramatică universală care se joacă şi în România mai multe Aniversări datorate unor importanţi dramaturgi contemporani.

Începând cu cea scrisă de Harold Pinter, important reprezentant al teatrului absurd englez, piesă ce s-a mai jucat şi sub titlul Serată neprevăzută (prin anii 80 ai secolului trecut scrierea lui Pinter a avut parte de două foarte bune spectacole la Oradea şi la Braşov), continuând cu Festen, semnată de danezii Thomas Vintenberg şi Morgens Rutkov (excelent reprezentată atât la Teatrul „Nottara” din Bucureşti cât şi la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca) şi încheind cu Blowing, creată de olandezul Jeroen Van Den Berg.

FOTO Remus Toderici

Aceasta din urmă a fost tradusă de Liliana Alexandrescu, a fost inclusă în volumul Dramaturgi olandezi contemporani publicat sub egida Fundaţiei Culturale „Camil Petrescu” din Bucureşti şi a revistei Teatrul azi. Unui prim spectacol montat la Compania „Liviu Rebreanu” de la Naţionalul târgmureşean de Vlad Massaci (regizorul a pus în scenă şi Festen la „Nottara”)  i s-a adăugat de câteva luni cel regizat de Erwin Simsensohn la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani.

Blowing înseamnă distrugere, prăbuşire. Piesa surprinzând  detaliat cum se prăbuşeşte, se autodistruge chiar sub ochii noştri o familie ce până atunci, într-o fatidică zi Z, părea sau, mai curând, mima că ar fi fericită, perfect unită.

Procesul este transpus scenic într-o modalitate extrem de dură, fără cruţare în spectacolul montat la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani de regizorul Erwin Simsensohn. Confruntarea dintre tatăl adulterin ce se pregăteşte să-şi părăsească soţia cu care a convieţuit vreme de 25 de ani, mama ce duce cu sine o luptă spre a se autoamăgi că la 45 de ani încă arată foarte bine şi că nu i-a pierit mai nimic din farmecul de odinioară şi cei doi copii- un fiu şi o fiică, singurii care au curajul de a refuza în cel mai categoric chip minciuna- dobândind accente de un dramatism şi un tragism cu totul remarcabile.

FOTO Remus Toderici

Erwin Simsensohn foloseşte inteligent şi creativ o oportunitate oferită de text, aceea în conformitate cu care cadoul făcut mamei cu ocazia împlinirii celor 45 de ani este o cameră de luat vederi super-performantă. Ajutat de coregrafa Victoria Bucun, directorul de scenă inserează în montare secvenţe în care cei patru componenţi ai familiei ce sare în aer chiar sub ochii noştri apar asemenea unor fiinţe scurtcircuitate. Parcă descinse dintr-un film dat pe repede-înainte.

Mama ţine cu orice preţ ca aniversarea să îi fie filmată. Mai vrea ca filmul să cuprindă în exclusivitate secvenţe edulcorate, cu oameni super-fericiţi. O filmare de care ar urma apoi să se folosească spre a le arăta tuturor- îndeosebi mătuşii Thea- că totul e super-ok în viaţa şi în familia ei.

Numai că fericirea auto-proclamată se fisurează din ce în ce mai drastic, mai violent, mai neiertător chiar sub ochii noştri, iar realitatea nu mai poate fi  salvată şi adevărul refalsificat prin tragerea unei noi „duble”.

Jocul cvartetului actoricesc Daniela Bucătaru (Mama), Sorin Ciofu (Tata), Alexandra Vicol (Esther), Răzvan Amitroaiei (un excelent, un aparent detaşat, flegmatic Jurgen, altminteri un revoltat şi o conştiinţă încă nepervertită de ucigătorul comme il faut) este exact, tensionat, bine metronomizat. Notăm şi trecerea episodică prin scenă, o trecere de bun efect, a Ginei Pătraşcu Zamfirache (Thea).

Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani - ANIVERSAREA de Jeroen Van Den Berg; Traducerea: Liliana Alexandrescu; Regia: Erwin Simsensohn; Scenografia: Iuliana Gherghescu; Coregrafia: Victoria Bucun; Muzica şi sound design: Ana –Teodora Pop; Video design: Andrei Cozlac; : Daniela Bucătaru, Sorin Ciofu, Alexandra Vicol, Răzvan Amitroaiei, Gina Pătrăşcu Zamfirache; Data reprezentaţiei: 28 septembrie 2016

2.O nouă poveste cu alte trei surori. Nemoscovite

Scriitoarea britanică Shelagh Stephenson a creat în 1996 o nouă poveste cu trei surori, pe nume Teresa, Mary şi Catherine. Nici una dintre ele nu visează să plece la Londra, cu atât mai puţin la Moscova. Viaţa le-a despărţit, le-a risipit relativ de mult timp, iar reîntâlnirea lor este prilejuită de tristul prilej al morţii mamei şi formalităţile de înmormântare.

Ocazie pentru rememorări, pentru reproşuri, pentru confruntări, pentru certuri aprige, pentru dezvăluiri, pentru scoaterea la iveală a unor neştiute sau ştiute numai parţial drame de familie. Dar şi pentru împăcări definitive. Totul consumându-se în casa şi camera mamei decedate.

În poveste mai intervin Mike, iubitul adulterin al lui Mary, sora mijlocie, fata răsfăţată, şi Frank, soţul Teresei, o femeie hotărâtă, dominatoare, adeptă a suplimentelor alimentare, antialcoolică hotărâtă pe neaşteptate căzută în alcoolism. Mai apare aievea  Mama şi apare cu rost fiindcă acum se consumă ultimele explicaţii şi împăcarea dintre ea şi Mary.

FOTO Teatrul Naţional Bucureşti

Piesa, altminteri foarte à l’américaine, amintind de un scenariu cu specific hollywoodian, a avut un nesperat succes nu doar în Marea Britanie. A fost tradusă în româneşte de Diana David şi a fost montată de regizorul Erwin Simsensohn la Sala Pictură a Naţionalului bucureştean. Directorul de scenă reconfirmându-şi apetitul pentru teatrul realist, solid, care mizează mult pe actori, pe relaţii şi pe comunicare.

Problema majoră a spectacolului rezidă în absenţa comunicării între conceptul regizoral şi scenografia din cale afară de încărcată. Autoarea ei, Alina Herescu, a exagerat la capitolul decor, altminteri remarcabil potenţat de light design-ul semnat de Daniel Klinger, şi  completat cu elemente video datorate lui Dan Ionesco. Totul în intenţia de a sublinia stranietatea, răceala spaţiului în care se petrece povestea.

Costumele purtate de interpretele celor trei surori aspiră la evidenţierea caracterelor şi diferenţelor dintre protagoniste. Diferenţe vizibile şi din jocul celor trei actriţe. Avem de-a face cu o neomogenizare deliberată. Joacă modern, sportiv, Medeea Marinescu (Mary), cu supravegheate căderi în vetust şi oarecare patetism îşi conturează apariţiile Cecilia Bârbora (Teresa), post-modern, total neconvenţional, vulcanic, aşa cum îi este personajul< evoluează Raluca Aprodu. Şi deşi Mama apare îndeosebi graţie dialogurilor cu Mary, am impresia că Diana Dumbravă şi-a potrivit semitonurile mai degrabă prin raportare la jocul Ceciliei Bârbora. Ceea ce nu e nicidecum rău. Dimpotrivă.

Conversaţia aceasta prelungită de dinainte de înmormântare aspiră la statutul de comedie neagră. Se ajunge la împlinirea lui graţie contribuţiilor lui Marius Manole (Mike) şi Andrei Finţi (Frank).

Teatrul Naţional I.L.Caragiale din Bucureşti - MEMORIA APEI de Shelagh Stephenson; Traducerea: Diana David; Regia:Erwin Simsensohn; Scenografia:Alina Herescu; Muzica: Vlaicu Golcea; Light design:Daniel Klinger: Video: Dan Ionescu; Asistent scenografie:Dan Popescu; Cu: Cecilia Bârbora, Medeea Marinescu, Raluca Aprodu, Marius Manole, Andrei Finţi, Diana Dumbravă; Data reprezentaţiei: 22 septembrie 2016

3. False puneri la adăpost

Biljana Serbljanovic a scris Trilogie belgrădeană în anul 1996. Într-un moment istoric de mare tensiune, când tragedia iugoslavă era la apogeu.

Atunci când ceea ce se întâmpla într-una sau alta dintre ţările ce odinioară făcuseră parte din fosta Republică Socialistă Federativă Iugoslavă, o construcţie multi-etnică şi multi-naţională ţinută în viaţă, în comunism, cu un amestec de diplomaţie şi de duritate de cvasi-miticul Iosip Broz Tito, devenise etern subiect de breaking news şi temă de mari controverse geo-politice internaţionale.

Sigur, unii, mulţi, cei mai mulţi dintre cetăţenii cărora Tito le dăduse iluzia că ar putea exista şi un altfel de socialism ce nu le refuză supuşilor săi dreptul la liberă circulaţie, au rămas acasă. Au mers la război, din obligaţie sau din fanatism, au suportat multiple privaţiuni, aşteptând momentul când o vor putea lua totuşi de la capăt. Alţii, au preferat să emigreze. Fie pentru că nu doreau să lupte, fie în căutarea unui trai mai bun. Au îngroşat rândurile desţăraţilor, sperând că îşi vor găsi un rost. La Praga, la Sydney sau la Los Angeles. Aşa cum e cazul personajelor din secvenţele ce alcătuiesc piesa Biljanei Sebljanovici.

FOTO Remus Toderici

Aparent, şi l-au găsit. Mai exact spus, s-au pus la adăpost. Au dobândit joburi mărunte, fără nici un fel de legătură cu calificarea lor, au mimat un anume fel de viaţă socială prefăcându-se a fi amici cu cei ce le-au fost indiferenţi acasă, au încercat să se regăsească şi să se regrupeze. Despre integrare adevărată nici măcar nu a putut fi vorba, ei rămânând în ţările de adopţie nişte străini. Cu gândul la ceea ce se întâmplă şi la ceea ce au lăsat în urmă la Belgrad.

Trilogia belgrădeană s-a jucat destul de mult pe scenele din România. Premiera pe ţară a avut loc în anul 2000, cu ocazia unui spectacol semnat de Theodor Cristian Popescu, producţie a companiei lui, cu nume ciudat - 777 - găzduit de Teatrul „Bulandra”. Cel mai bun mi s-a părut a fi spectacolul montat de Cristi Juncu la Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea. În care regizorul şi actorii tineri de acolo au reuşit performanţa de a scoate piesa din matca circumstanţialului, a unei temporalităţi ce risca să fie mult prea pronunţată, ce ar fi putut-o condamna la condiţia de scriere datată.

Acelaşi lucru şi l-a dorit şi Erwin Simsensohn în montarea de la Teatrul „Fani Tardini” din Galaţi. O montare a cărei temă principală este nu războiul, ci aceea a emigrării. Şi a imposibilităţii eliminării a ceea ce s-ar putea numi „casa” din noi, casa din suflet. Cu tot ceea ce înseamnă ea. Cu fiinţe dragi, cu sacrificii, cu nostalgii şi melancolii, cu frustrări, cu nebunii, cu antipatii, cu felurite formă de ură, cu primejdioase violenţe. Spectacolul gălăţean e unul realist, ceea ce nu înseamnă deloc că ar fi unul vetust. Nici vorbă.

FOTO Remus Toderici

Fireşte, rolul principal în relevarea acelui acasă din noi, în evidenţierea amestecului de vesel, trist, comic, tragic şi grotesc din care e zămislit acel acasă, le revine actorilor. Care sunt bine îndrumaţi de regizor, drept pentru care cele trei secvenţe dobândesc convingătoare ipostaze scenice. Fie că e vorba despre povestea a doi fraţi ce sunt obligaţi să fie stripperi de mâna a treia la Praga (Cristian Gheorghe, Adrian Ştefan, Elena Ghinea sau Flavia Călin), fie că vedem un Revelion ratat în cursul căruia două cupluri încearcă aparent să socializeze, astfel ieşind la iveală teribile secrete ce le unesc şi le şi despart ( Oana Preda, Florin Toma, Elena Anghel, Vlad Ajder), fie că suntem martorii unui omor prin imprudenţă comis din teribilism, căruia îi cade victimă tânărul din cuplul care e pe punctul să se formeze (Ciprian Braşoveanu, Oana Mogoş, Vlad Volf).  Menţiuni speciale merită, după părerea mea Adrian Ştefan, Oana Mogoş şi Vlad Volf.

Nu rămân neobservate în conturarea acelui acasă  din fiinţa noastră contribuţia instrumentiştilor Tamara Manea (vioară) şi Ionuţ Donose (acordeon) şi nici scenografia semnată de Adriana Dinulescu.

Teatrul „Fani Tardini” din Galaţi - TRILOGIE BELGRĂDEANĂ de Biljana Srbljanovic; Traducerea: Ioana Flora; Regia: Erwin Simsensohn; Scenografia: Adriana Dinulescu; Cu: Cristian Gheorghe, Adrian Ştefan, Elena Ghinea/Flavia Călin, Oana Preda Gheorghe, Florin Toma, Elena Anghel, Vlad Ajder, Ciprian Braşoveanu, Oana Mogoş, Vlad Volf; Muzică live: Tamara Manea (vioară), Ionuţ Donose (acordeon); Data reprezentaţiei: 27 septembrie 2016