Roluri asumate, roluri depăşite

Pe la mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut, Susan Sontag publica „Împotriva interpretării”, o carte tipărită şi în limba română în anul 2000 la editura Univers.

Samuel Beckett nu era pe vremea aceea doar un autor ce se studia cu asiduitate în universităţi, căruia i se dedicau savante exegeze, aplicate teze de doctorat. Continua să publice, perioada de creaţie nefiindu-i încheiată. Şi totuşi, Susan Sontag socotea deja oportun a se opune ofensivei industriei critice a operei beckettiene, avertizând că aceasta ar putea cădea victimă unei veritabile coaliţii de spirite mărunte.

În 2009, un încă tânăr exeget român- Octavian Saiu- publica o serie de trei cărţi dedicate lui Samuel Beckett, serie intitulată Beckett pur şi simplu (Editura Paideia). În prima dintre ele, consacrată celei mai cunoscute scrieri a dramaturgului irlandez, Aşteptându-l pe Godot, chiar în primele pagini, Octavian Saiu afirma că, cel puţin despre această piesă, “ar trebui să nu se mai scrie.” Poate şi pentru faptul că mai toate analizele consacrate ei au eşuat în zădărnicie. Desigur, exegetul român călca singur, de bună voie şi nesilit de nimeni, interdicţia autoimpusă şi ne propunea propria analiză centrată mai cu seamă pe evidenţierea matricii religioase a textului, comentând aplicat semnificaţia feluritelor simboluri şi referinţe religioase. De la acela al copacului la parabola tâlharilor. Şi cum la Beckett nimic nu e simplu, Octavian Saiu nu se mulţumea să analizeze doar lumea lui Vladimir şi Estragon ori cea a lui Pozzo şi Lucky, ci şi lumea celor doi mesageri, adică a celor doi copii. Dar au fost oare ei cu adevărat doi pentru că la Beckett nimic nu se repetă sau a fost unul şi acelaşi, aşa cum se întâmplă în marea majoritate a spectacolelor prilejuite de piesă?

Mi-am reamintit cartea colegului meu în timp ce urmăream spectacolul montat la Teatrul “Szigligeti” din Oradea de regizorul Szabó K. István, dar mai ales după aceea. Mi-am reamintit întrebările formulate de ea conjugându-le cu cele ridicate de spectacolul la care tocmai luasem parte. O montare indiscutabil bună, coerentă, fermă. O montare fundamentată pe sus-menţionata matrice religioasă. O montare care, printr-o aproape neaşteptată, surprinzătoare rezolvare de final, rezolvare care, la o analiză mai atentă, se dezvăluie pregătită în fiecare minut al reprezentaţiei, aderă la soluţia tradiţională, asimilându-l pe enigmaticul Godot lui Dumnezeu. O montare în care există nu doar enigme, aşa cum chiar trebuie să fie, în care enigmele persistă, celor deja cunoscute familiarizaţilor cu textul adăugându-li-se altele. Există şi clarificări. Generatoare de ambiguităţi. Aşa cum, iarăşi, e bine să fie, atunci când e vorba despre Beckett.

Szabó K. István pare a nu fi din cale afară de reverenţios cu textul lui Beckett. Nu îl aduce pe scenă în integralitatea lui. Nu ne propune un spectacol în două părţi. Avem copacul de care nu se poate dispensa nici un spectacol cu Aşteptându-l pe Godot, numai că acesta nu înfrunzeşte pe parcurs. Decorul imaginat de Florina Bellinda Vasilatos nu e nici el ca la carte, nu e conform reţetei. Nu e chiar atât de simplu precum o impun didascaliile beckettiene. Avem în faţă o construcţie de lemn, o mică platformă, marcată la una dintre margini de câteva porţi asemănătoare celor specifice grajdurilor rezervate cailor de curse. De acolo îşi face cele două apariţii, mereu bătut de nu ştim bine cine, Gogo. Se iveşte ca după o nouă naştere. Şi tot din acea parte se ivesc Pozzo şi Lucky. În partea cealaltă zace, cvasi-imobilizat în scaun, precum unele personaje din O, ce zile frumoase!, Didi.

Lemnul e văruit dinadins superficial, trimiţând cu gândul la o lume primordială. Gogo şi Pozzo sunt interpretaţi de bărbaţi, Didi şi Lucky de femei. Nu, nu e vorba despre travestiuri. Schimbarea sexului celor două personaje e clară, limpede, asumată. Parcă am avea în faţa ochilor, în duplicat, cuplul primordial Adam şi Eva. Cu tandreţuri şi iubire, cu certuri şi refuzuri, cu sensibilităţi şi durităţi. Lucrurile par până aici clare. Numai că în mijlocul acestei clarităţi se zămisleşte o primă întrebare. Cei patru, cărora li se alătură cei doi mesageri, jucaţi de aceeaşi fetiţă (altă schimbare) nu sunt cumva în afara timpului? Nu sunt ei oare intraţi de-a binelea în ordinea Eternităţii?  Şi dacă e aşa, cât de reală mai e aşteptarea lui Vladimir şi Estragon? Nu e cumva vorba doar despre o aşteptare la nivel lingvistic? Doar un pretext pentru ca cele două cupluri să rămână pe mai departe împreună? 

Şi Didi, şi Gogo, dar şi Pozzo şi Lucky sunt, şi în această versiune scenică, oameni ai spectacolului. Vladimir şi Estragon sunt înveşmântaţi în fracuri vechi, rupte, pălăria lui Gogo e doar amintirea unei pălării. Nu numai Lucky se dă în spectacol la cererea stăpânului său, Pozzo. Prima lor venire e şansa unei reprezentaţii de forţă a unui Pozzo, probabil, cândva atlet, acrobat. Mişcările împiedicate, căderile lui Estragon sunt ele însele parte a unui spectacol avându-l drept unic spectator explicit pe imobilizatul Vladimir.

Aşteptîndu-l pe Godot la Teatrul “Szigligeti” e, înainte de orice, dincolo de toate aceste realităţi, dar şi dincolo de atent cumpănitele ambiguităţi regizorale, spectacolul a doi mari actori. A doi actori bătrâni, din categoria celor despre care a scris atât de frumos George Banu în cartea Dincolo de rol sau Actorul nesupus (Editura Nemira, Bucureşti, 2008).  A doi actori unici, din categoria celor ce “evoluează între rol şi ei înşişi.” O fac, aşa cum e cazul actriţei Csiky Ibolya (Didi), depăşindu-şi propriile neputinţe fizice, biruindu-le prin voce, gest, intonaţie, sensibilitate. Prin talent, devotament şi credinţă în teatru. O fac, aşa cum îi reuşeşte lui Doboş Imre (Gogo), “asumându-şi rolul, depăşindu-l în acelaşi timp.” Ambii o fac, stabilind cu spectatorul o comunicare aparte. Una de ordin secund, cum scrie acelaşi George Banu, gândindu-se la un celebru poem al lui Ion Barbu.

Aşteptîndu-l pe Godot e la acelaşi Teatru orădean spectacolul unor actori tineri, aşa cum sunt încă Szotyori József (Pozzo) şi Fodor Reka, dovedind că nu de viitorul teatrului şi al artei actorului avem a ne îngrijora. Iar dacă ţinem cont şi de detaliul că cei mai mulţi participanţi la reprezentaţia văzută de mine erau tineri, nici viitorul spectatorilor nu e defel dătător de spaime.        

Teatrul Szigligeti din Oradea-AŞTEPTÂNDU-L PE GODOT de Samuel Beckett;

Traducerea în limba maghiară: Koloszvári Grandpierre Emil;

Regia: Szabó K.István;

Scenografia: Florina Bellinda Vasilatos;

Cu: Csiky Ibolya, Dobos Imre,Szotyory József, Fodor Réka, Lászloffi Emöke;

Data reprezentaţiei: 3 mai 2014