Complexul estic în piesele contemporane

O parcurgere a temelor dramaturgiei contemporane cunoscută nouă  impune o observaţie  tot mai confirmată în ce priveşte ţările din Est, foste comuniste. Foarte multe din piesele provenind din acest areal şi implicit autorii care le scriu plătesc un tribut greu de preocupare istoriei recente, devenită obsesie.

Mai ales tinerii care n-au cunoscut pe viu coşmarul comunist par atraşi să scurme în abisurile de mizerie umană şi politico-socială ale acestei epoci. Prin comparaţie nici o altă populaţie, nici o altă cultură nu pare atât de ambiţios ancorată  într-un timp revolut şi te poţi întreba adesea dacă americanii de pildă, chiar şi-au uitat nenorocirile din trecut, persecuţiile sorţii, de la curentul KKK la criminalitatea şi terorismul de azi cu vârful  în tragedia de la turnurile gemene. Piesele lor de teatru dezbat mereu alte, noi probleme mult mai apropiate de om, de relaţiile acestuia cu natura şi societatea actuale trecute printr-o filozofie care ajunge să-i definească. Să nu fim greşit înţeleşi. Ştim , încă nelămurita paranteză a istoriei numită comunism şi mai ales încă nedefinitul drum care i-a urmat pentru cei mai mulţi dintre cei uitaţi o vreme dincolo de un zid discriminator, îi fac pe cei din Est să invoce în continuare dreptul la memorie, la adevăr. Dar situaţia poate fi privită şi ca o încremenire în proiect. Periculoasă, pentru că ţine captivă puterea de evoluţie, de depăşire în plan psihologic a unei tensiuni morbide prin ea însăşi. Lumea de azi cu ororile ei cotidiene, cu crizele care-i ameninţă existenţa, de la globalizarea sărăciei la terorism şi intoleranţă, de la efectul de seră la lupta ştiinţei cu ameninţările vieţii, are atâtea alte probleme care ne obligă să privim şi înainte, nu doar înapoi.

Întâmplarea a făcut ca în vremea din urmă să văd în cadrul profesiei de bază câteva spectacole cu piese de autori estici , de provenienţă diferită dar apăsând în simultaneitatea ideilor şi a discursului lor pe aceeaşi pedală : complexul estic. Bune, emoţionante, textele acestea au prin reducere la absurd, dincolo de timp, locuri şi fapte,  acelaşi numitor comun de fundal : coşmarul comunist. Fie că sunt scrise de un polonez, un ungur sau un român, fie că stilistic şi calitativ au diferenţa talentului şi modalităţii de expresie, ele denotă acelaşi  punct obsesiv de referinţă: trecutul mutilant, realitatea din oglinzile strâmbe ale unei istorii forţate de la mersul ei firesc de dictaturi şi  persescuţii. Şi poate nu m-aş fi hazardat să generalizez dacă la distanţă de doar câţiva ani de la apariţie şi provocat probabil de comentariile aferente acesteia, autorul uneia dintre scrierile la care mă voi referi, Bartis Attila  declara într-un interviu: Nu putem pune toate zoaiele pe seama dictaturii. Într-un fel, acest  autor al  unuia dintre cele mai puternice romane ale literaturii contemporane , nu doar maghiare, devenit şi piesă de teatru cu titlul românesc, Tihnă-ne atrage aici atenţia asupra micilor noastre laşităţi, de oameni slabi care atunci când nu avem explicaţii pentru grozăviile care ni se întâmplă, găsim un vinovat de serviciu, la scară macro, incontestabil şi inviolabil : comunismul. Bartis Attila e confirmat în declaraţia despre  cartea sa de însuşi conţinutul acesteaia, unde e în fond vorba înainte de toate  despre relaţia oedipiană, morbidă dintre o mamă şi un fiu, despre căi de evadare din căderile lăuntrice şi  iluminările pe care le primim eventual de la credinţă, dragoste, artă,literatură ( eroul e scriitor, mama din piesă , actriţă). Şi dacă povestea lui are ca fundal un trecut care a contribuit la generalizarea decăderii umane la care asistăm, nu înseamnă că ea nu s-ar fi putut repeta şi în alte condiţii conjunctural prielnice dar ţinând totuşi de omul în cauză. Da, zoaiele sunt aici ale  perioadei lui Ceauşescu, sau Kadar în Ungaria , unde trăieşte acum autorul cu origine transilvăneană, dar conştiinţa apăsătoare e a unor oameni care nu se simt bine în pielea lor nu doar pentru că un membru al familiei a emigrat şi le-a stricat dosarul, ci şi poate pentru că acesta a uitat de morală, cum spune Bartis citându-l pe Kant( cerul înstelat deasupra şi legea morală în noi)

 Dintr-un alt punct… estic al continentului, Tadeusz  Slobodzianek şi piesa sa Clasa noastră , o istorie în 14 lecţii, ne povesteşte despre destinele unor tineri dintr-un sat polonez, colegi de şcoală, polonezi şi evrei, catolici şi de alte religii, pe care istoria îi transformă din prieteni în duşmani,din victime în călăi. Un parcurs de  peste 70 de ani, care cuprinde şi războiul şi nazismul şi sovieticii şi comunismul şi getourile şi discriminarea, şi propaganda şi compromisul. O demonstraţie pe bază de viaţă a faptului că rama aceasta numită istorie e determinantă şi se poate lărgi până-n zilele noastre. Astfel, urmărindu-şi peste ani personajele, cândva elevii unei clase ca multe altele, autorul nu-i scuză şi nici nu-i acuză, lăsându-ne pe noi cei din public să medităm la perpetuarea răului  în peisajul zilei de azi care flutură la orizont parcă aceleaşi ameninţări criminale.

În România acest fundal de istorie mai mult sau mai puţin recentă e o obişnuinţă,  mai ales la generaţia care din  2000 încoace s-a trezit parcă dintr-un somn adolescentin folosindu-şi libertatea pentru a întreba şi mai ales a acuza. Un titlu nou pe afiş vine în acest sens să ne pună din nou problema acestui complex care apasă, arătând mai ales spre cei cu trecut condamnabil, de laşitate şi resemnare.  Anul pierdut 1989, piesa lui Peca Stefan revine cu  întrebare ce-ai făcut acum….. 26 de ani, evocând, situaţii, destine, din ultimul an de comunism românesc, cunoscute unora, ştiute din poveşti de alţii, într-un chinuitor proces care se termină cu gluma lui Nea Gavrilă, cel  care  nu s-a sinucis, deşi ar fi vrut să o facă , la moartea dictatorului(  să mă duc după el să-l înjur!). Dar, se întreabă autorul, a făcut el bine, renunţând?  În discuţiile aprinse ce au urmat, întrebările autorului emanate din public au curs….Despre nevoia de adevăr, despre conştiinţa vinovată, despre complexul estic care ne întunecă adesea privirea. Păreri, opinii, rezultate dintr-o cunoaştere parţială şi inutilă (citeşte manipulată) vorba unui mare gazetar francez. Un fapt nu este nici real , nici ireal. El este dezirabil sau indezirabil,….din această surclasare a obiectivităţii demonstrabile de către o posibilă  utilitate noi ne clădim principii…..spune Jean François Revel.  

Aceste ‟principii” nu pot figura însă decât la temelia unui adevăr bătut de vântuirile istoriei, idee cu care parcă încep să fie de acord şi cei care scriu despre vinovăţiile noastre.

          Să ne întoarcem mai bine la comportamentul uman , la strâmba şi dreapta lui alcătuire în acord cu o viaţă interioară şi o morală din care ar fi atât de frumos să ne facem o obsesie. E o atitudine defetistă? Poate, dar mult mai sănătoasă decât lipsirea de tihna necesară lucrării pe care ne-o furnizeză complexele istorice.