Cenuşa domnului Dumitru Rucăreanu sau cenuşa de pe conştiinţele noastre?
0
După spectacolul grotesc al drumului spre crematoriu al lui Sergiu Nicolaescu, un artist a hotărât ca decizia incinerării sale să nu mai fie judecată de moderatori şi de colegi-actori de carton pe la televiziuni. A hotărât să moară discret, aşa cum a şi trăit. Ne-a dat o ultimă lecţie-palmă de decenţă şi de bun-simţ, spunându-ne că numai tăcerea trebuie să se lase în asemenea momente.
Nimeni, în afara apropiaţilor, nu a ştiut că Dumitru Rucăreanu murise. Nu am ştiut nici când a fost incinerat. Când s-a răsuflat ştirea, vineri, la două zile după incinerarea artistului, televiziunile nu au mai relatat-o în niciun fel. Nu mai era deja de actualitate.
Dacă îl mai prindeau pe catafalc, Dumitru Rucăreanu ar fi devenit brusc vedetă naţională. Florin Piersic, Stela Popescu sau Alexandru Arşinel ar fi apărut ca de obicei pe micile ecrane şi ar fi deplâns cu o voce tremurândă de durere că unul dintre corifeii teatrului românesc "a plecat spre îngeri, într-o lume mai bună".
Acesta e circul mediatic cu care televiziunile noastre ne-a obişnuit, în goana oneroasă după audienţă, de fiecare dată când un artist pleacă de lângă noi.
Sunt convinsă că şi Monica Tatoiu, pe care nu prea am văzut-o prin sălile de teatru, s-ar fi simţit îndreptăţită să ne spună că Dumitru Rucăreanu a fost un mare actor, că o dată cu generaţia de aur dispărută rămânem tot mai singuri şi tot mai goi fără aceşti "artişti geniali", pe care nu ştim să-i preţuim. Şi, evident, dintr-odată, toată lumea, cu mic, cu mare, specialişti şi mai ales nespecialişti în ale teatrului - moderatori, psihologi, sociologi - l-ar fi plâns pe Dumitru Rucăreanu, cu lacrimi de crocodil, pe la televiziuni şi, evident, ne-ar fi elaborat tot felul de analize despre cum e cu moartea artiştilor la români.
Înainte de toate, însă s-ar fi enunţat discursuri patetice şi ni s-ar fi derulat imagini răvăşitoare care să creeze un delir emoţional al maselor, o isterie împinsă la extrem de tot acest carusel şi vertij mediatic care o dată pornite nu mai pot fi controlate sau oprite.
Incinerarea, o problemă "de ethos" a naţiunii române
Dacă s-ar mai fi auzit că actorul va fi incinerat, atunci grotescul spectacolului mediatic ar fi ajuns din nou la apogeu. Cel mai probabil părintele Stoica de la Patriarhie ar fi emis din nou un comunicat, în care ne-ar fi spus că "Biserica Ortodoxă Română (BOR) nu încurajează asemenea practici necreştine". Nu cred că BOR ar mai fi fost atât de generoasă, încât să se ofere să plătească şi cheltuielile de înmormântare, aşa cum a făcut-o în cazul lui Nicolaescu, căzând în derizoriul penibilului absolut. De parcă familia lui Nicolaescu ar fi avut nevoie de bani de înmormântare...Era doar vorba pur si simplu de a respecta decizia unui om.
Şi cum arătam şi dovedim că l-am apreciat pe artistul care odată ce moare devine la români erou naţional? Respectându-i deciziile, respectându-i liberul arbitru şi rugându-ne pentru el, indiferent de părerile, de credinţele, de umorile şi de judecăţile noastre de valoare.
În locul acestei atitudini decente, în cazul Rucăreanu, în mod sigur, preoţi şi teologi ne-ar fi explicat, pe la televiziuni sau pe bloguri, că o să ajungem în iad dacă acceptăm practica incinerării, care ar fi echivalentă cu "sinuciderea".
Îmi imaginez ce-o fi fost în sufletul domnului Rucăreanu, care suferind de cancer de pancreas ştia în mod dureros că mai are zile numărate de trăit, când a văzut ce s-a întâmplat la moartea lui Sergiu Nicolaescu. Cât de silă i-o fi fost de tot ridicolul în care am căzut şi de toată mahalaua ieftină pe care le-a văzut la televizor? Ce-o fi simţit când a urmărit cum oameni primitivi în fundamentalismul lor religios au venit la crematoriu şi şi-au permis să huiduiască familia artistului?
Pentru că nu ştim să ne respectăm artiştii vii sau morţi, pentru că nu ştim să le respectăm deciziile luate în timpul vieţii, pentru că nu ştim să ne comportăm civilizat şi cel puţin să-i conducem decent pe ultimul drum, oricare ar fi acesta, actorul Dumitru Rucăreanu a decis să ne sancţioneze tot acest comportament.
A hotărât ca noi să nu aflăm decât cu întârziere despre trecerea lui în nefiinţă, pentru că nu a vrut să facă parte, mort fiind, din tot acest spectacol mediatic şi uman sinistru, el care a jucat numai în spectacole de calitate.
E o lecţie esenţială de viaţă şi mai ales de moarte demnă pe care am primit-o de la el.
Dumitru Rucăreanu a murit într-o duminică, pe 3 martie.
Două zile mai târziu, marţi, pe 5 martie, primeam din partea UNITER comunicatul cu nominalizările la premii. Senatul UNITER a decis că Premiul pentru întreaga activitate îi va reveni pe 13 mai actorului Matei Alexandru, iar printre celelalte propuneri regăseam mai spre sfârşitul listei şi numele lui Dumitru Rucăreanu, mort deja de două zile.
Actorul a murit fără să primească Premiul UNITER pentru întreaga activitate. De fapt, nu a primit niciodată vreun premiu UNITER, deşi l-ar fi meritat cu prisosinţă. Nu a avut însă nevoie de această recunoaştere a breslei, aşa că nu i-a mai păsat deloc că nu a fost el alesul care ar fi primit acel premiu.
Fiindcă de moartea lui s-a aflat de-abia pe 8 martie când domnul Rucăreanu era deja de două zile cenuşă, iar doamnele de la UNITER sau de la teatre erau cu toate libere, nimeni nu s-a sinchisit să trimită presei un mesaj de condoleanţe sau un memoriu cu activitatea artistului. Ar fi fost un gest de minim respect.
Numai Corina Constantinescu de la Teatrul de Comedie nu a profitat de ziua liberă acordată o dată cu sărbătorirea naţională a femeii şi mi-a trimis o galerie de imagini ale artistului. De altfel, George Mihăiţă, directorul Teatrului de Comedie, a fost unul dintre puţinii oameni pe care Dumitru Rucăreanu i-a dorit alături la ceremonia de incinerare.
Bineînţeles, noi, oamenii din teatru, eram prea preocupaţi de orgoliile noastre lezate de nominalizările la UNITER, eram prea ocupaţi să ne jignim unii pe ceilalţi, să aruncăm cu noroi unii în ceilalţi. Spiritele s-au încins în acest an în jurul nominalizărilor UNITER mai mult ca niciodată, aşa că nici nu am băgat de seamă că un mare actor a murit sau că, de o bucată de vreme, el lipseşte de pe scenă. Degeaba, ne va lipsi de aici încolo... În tot acest timp, când noi eram cu totul implicaţi în tot felul de dispute mediatice legate de nominalizări, Dumitru Rucăreanu a hotărât să plece dintre noi cu demnitate şi să ignore tot spectacolul penibil pe care-l facem în fiecare an în jurul acestor premii.
La începutul Galei Premiilor UNITER, care va fi pe 13 mai la Iaşi, probabil se va ţine, ca de obicei, pentru toţi actorii dispăruţi în ultimul an, un moment "cutremurător" de reculegere pe acordurile unui clasic Requiem.
De-abia atunci, vom afla în mod oficial că domnul Dumitru Rucăreanu nu mai este printre noi. Poza lui, în umbra unei lumănări aprinse, va fi proiectată pe un ecran, într-o regie lacrimogenă.
Dincolo de tot ceea ce noi, oamenii din teatru, facem, dincolo de tot spectacolul ieftin pe care media îl creează în jurul morţii artiştilor noştri, sper să ne amintim şi să înţelegem în timp lecţia lui Dumitru Rucăreanu.
Până atunci nu avem decât să ne gândim la cenuşa acestui artist. Şi poate, în oglindă, o să ne apese pe conştiinţe cenuşa egoismului şi a penibilului nostru.
Se încarcă comentariile...
