înţelept al geografiei spirituale creştin-ortodoxe româneşti şi, astfel, de apărător curajos şi diplomat al identităţii naţionale şi al hotarelor acestei identităţi.

Fiu de ţăran dintr-un sat prizărit pe dealurile porumbiştilor sărace de la poalele Olteniei de sub munte, acest preot de ţară, acest preot de sat, izvorât dintr-o familie care toată viaţa ei a luptat cu sărăcia mai puternică decât hărnicia şi ambiţiile acestei lumi pe care şi astăzi o distinge greutatea împlinirii unui trai mai ales cuminte decât bogat, Justinian Marina, viitorul înalt stătător în jilţul domnesc de Patriarh, şi-a păstrat toată viaţa lui credinţa ţărănească în Biserică şi în rostul ei de factor unitar hotărâtor al ţării întregi şi a răzbit greu din uşa altarului unei biserici din Băbeni până în cuprinsul uşilor împărăteşti ale altarului patriarhal, slujind pe rând, odată cu preoţia şi catedra de învăţător de ţară şi o bisericuţă din piaţa Râmnicului şi direcţia Seminarului Teologic vâlcean şi tipografia orăşenească, cum făcuse şi Calinic, Sfântul de la Cernica, trăind viaţa de toate zilele a credincioşilor pe care îi păstorea şi făcându-se necontenit mărturisitor al minţii agere ţărăneşti şi, astfel, al înţelepciunii acestei ţărănimi ce se oglindea în toate faptele lui şi, de asemenea, atât de grăitor şi în chipul său de ţăran.

Iată şi argumentele care mă fac, bucurându-mă de privilegiul de a-l fi cunoscut îndeaproape în copilăria mea şi în tinereţea mea, chiar şi în casa de învăţător a părintelui meu căruia îi era prieten, şi îl văd şi astăzi, dincolo de amintirile atât de vii despre el, ca pe unul dintre ţăranii curajoşi şi harnici şi ageri şi înţelepţi ai lumii ţărăneşti a Olteniei de sub munte şi îndrăznesc să spun că agerimea acestei minţi ţărăneşti şi curajul şi răbdarea aşteptării timpului potrivit pentru izbânda fiecărui lucru şi fiecărei năzuinţe, diplomaţia ţărănească de veacuri răzbătătoare prin vremurile potrivnice i-au asigurat şi aflarea şi impunerea şi câştigarea cauzei unei doctrine, se poate spune, care susţinea şi care a fost suportul moral al ideii de recunoaştere - fapt cu consecinţe juridice şi bugetare naţionale -, a preoţilor drept apărători ai monumentelor istorice.

Iată marea idee izvorâtă dintr-o înţelepciune ţărănească strălucită cu care a convins conducerea Statului comunist să păstreze în slujbe, oricât de modest plătite, preoţii creştini ortodocşi şi, astfel, au rămas fiecare lângă biserica lui, fiind altfel obligaţi să părăsească altarele şi să-şi găsească de lucru oriunde, în orice meserie, pe orice şantier, în orice lucrare capabilă să îi întreţină pe ei şi familia lor.

De la această idee au pornit apoi, la fel de curajos şi mereu la fel de răbdător în aşteptarea timpului potrivit, toate proiectele lui care apărau şi îmbogăţeau treaptă cu treaptă cuprinsul mănăstirilor, şcolile de cântăreţi şi de preoţi şi facultăţile de teologie şi institutele misionare şi de cercetare şi editarea cărţilor necesare promovării şi justificării istorice şi teologice ale ortodoxismului creştin, până la recunoaşterea întreagă a locului Bisericii Ortodoxe într-o societate, caz unic în tot spaţiul socialist de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Este nu se poate mai bine venită comemorarea de către Biserica noastră a lui Justinian Patriarhul şi procesul editorial care însoţeşte în unele mitropolii, arhiepiscopii şi episcopii din ţară şi justifică comemorarea.

Eu personal, bănuiam şi speram, şi încă mai sper un Simpozion naţional organizat şi susţinut de Patriarhia de azi, consacrat lui Justinian Patriarhul şi operei lui, care să facă până la capăt lumina cuvenită asupra personalităţii lui şi, astfel, să conducă la o mai bună cunoaştere a istoriei Ţării Româneşti de după al Doilea Război Mondial, a spiritualităţii româneşti petrecută în aceşti ani post-belici, pentru a se vedea şi mai bine meritele culturii româneşti din acei ani care, de atâtea ori, au fost şi mai sunt încă ignorate sau se dovedesc rău cunoscute, încât de tot atâtea ori ne trezim că ne punem nemeritat cenuşă în cap.

Ei bine, Anul comemorării lui Justinian Patriarhul s-a împlinit, după opinia mea, cu vocaţie de a deveni istoric prin actul de ridicare de către Arhiepiscopia Râmnicului, slujită harnic şi clar văzător de către Arhiepicopul dr. Varsanufie prin ridicarea, zic, din temelii în satul Suieşti, satul sărac de care vorbeam la început, în care s-a născut preotul ţăran ajuns patriarh, Justinian Marina, a unei biserici şi a unei mănăstiri în cinstea marelui patriarh şi amenajarea anume a unei case ţărăneşti asemănătoare cu aceea în care s-a născut ţăranul – patriarh ca o casă muzeu, de asemenea, dedicată acestuia.

La sfinţirea acestei ctitorii, şase episcopi, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Olteniei au slujit înconjuraţi de mii de ţărani veniţi din toate colţurile Olteniei să omagieze şi ei, ţăranii de astăzi, pe fiul de ţăran ajuns patriarh şi păstrător al fiinţei şi integrităţii şi identităţii Bisericii Creştin Ortodoxe naţionale.

Nu preget să spun că eu visam şi bănuiam transformarea sfinţirii ctitoriei de la Suieşti într-un eveniment naţional al întregii Biserici şi de către toţi moştenitorii de azi ai operei lui Justinian Patriarhul şi chiar al scaunului său domnesc.

Din fericire, ctitoria a fost născută să cinstească nu numai satul Suieşti şi biserica vâlceană, ci întreaga noastră Biserică şi cred că rezonanţa ei va fi şi va rămâne istorică; şi aici, la Suieşti, va fi în timp un loc de pelerinaj pentru „omagierea lui Justinian Patriarhul.