Un lanţ de magazine face reclamă la brânza grecească şi, din grija faţă de consumatorii de altă religie sau agnostici, şterge pur şi simplu crucile de pe cupolele care ilustrează tradiţia ţării mediteraneene. Materialele de promovare ale unui important oraş din România şterg şi ele crucile de pe catedrala mitropolitană. În fine, Consiliul de Stat francez decide pe 25 octombrie înlăturarea în termen de jumătate de an a crucii care tronează asupra monumentului dedicat papei Ioan Paul II dintr-un orăşel breton.

Să ne amintim că de cel puţin două decenii încoace, la noi sau în Italia sau Spania, pentru a nu aminti decât aceste cazuri, se duce o bătălie politico-juridică de eliminare din spaţiul public a simbolurilor religioase. Jurisprudenţa este cât se poate de împărţită şi evident lipsită de coerenţă. În centrul acesteia se află chiar definiţia spaţiului public şi a celor care îl populează. Or, este mai mult decât discutabil să conteşti dreptul fundamental la libertatea religioasă, să ignori activ acumulări culturale şi să bruschezi sensibilităţi identitare.

Suntem în plin proces de negare, pe toate căile şi cu vehemenţa de rigoare, a moştenirii creştine.

Toate acestea se produc paralel cu secularizarea galopantă din anumite părţi ale Europei, precum în ţările scandinave. În Suedia, de pildă, comunitatea ortodoxă românească nu a putut cumpăra o fostă biserică luterană, aceasta fiind vândută, la un preţ mai bun, unei corporaţii. Faptul că nu s-a ţinut cont de continuitatea folosirii spaţiului în scopuri religioase spune foarte multe. Pe scurt, limitându-ne la continentul nostru, suntem în plin proces de negare, pe toate căile şi cu vehemenţa de rigoare, a moştenirii creştine.

La scară istorică, demersul poate fi înţeles ca punere în practică atât a furiei ateiste a revoluţiei franceze, cât şi a celei bolşevice, trecând prin păgânismul nazist sau al altor expresii totalitare. Ridiculizarea, combaterea şi contestarea religiei, generic vorbind, servesc drept dovezi ale raţiunii care, surpriză, devine ea însăşi substitut religios, se autodivinizează şi cere, geloasă, sacrificii pe măsură. O confirmare dureroasă a tezei marelui sociolog al religiilor José Casanova că mai puţină credinţă nu duce automat la mai multă libertate, ci dimpotrivă.