Crucişătorul CTP şi „Zăhărelul Învierii“

De Sărbători, presa încearcă abordări diverse ale religiozităţii. Unele sunt reuşite, altele trădează diletantismul autorilor. Dar unele sunt, pur şi simplu, greu de catalogat, surprinzând prin multiplele posibilităţi de interpretare. Ca de pildă, cea exprimată de „Crucişătorul presei româneşti“, în textul „Zăhărelul Învierii“.

Citind textul domnului Cristian Tudor Popescu, am recunoscut, încă odată (dacă mai era cazul) talentul (talantul) de mare preţ, cu care Creatorul l-a înzestrat: puterea de a despica firul în nenumărate şi surprinzătoare părţi, pe care le analizează conceptual şi logic, cu precizie inginerească. În plan duhovnicesc, acest dar se poate transforma cu uşurinţă într-o comoară rară astăzi: discernământul duhovnicesc. Ca să nu mai spun de gama largă de senzaţii pe care le încerci, în timpul citirii, funcţie de cum plasezi originea textului: dilematic, existenţial, provocator sau răuvoitor.

Presupun că domnul CTP şi-a păstrat deontologia (el însuşi ducând dispute serioase în breaslă pe această temă) şi a scris din convingere textul, nu cu rea-voinţă, cum facil s-ar putea înţelege. Aşa că m-am simţit invitat să încerc un răspuns deschis la întrebările domniei sale, pe care le consider expresia unei conştiinţe cam nelămurite în privinţa chestiunilor religioase, fapt recunoscut sporadic şi public, de către autor. Recurg la această metodă doar pentru că nu am posibilitatea unui dialog cu domnia sa, deşi mi-aş fi dorit asta.

Dacă am înţeles bine, esenţa textului este o întrebare, puţin retorică: creştinismul nu poate funcţiona fără Înviere? Răspunsul este simplu: NU. Să explic.

Sf Ap. Pavel, un fel de CTP al iudeilor (datorită înzestrării şi măiestriei cu care executa pe creştini, până să se convertească el însuşi), are o afirmaţie capitală. El spune că, dacă Hristos nu a înviat, creştinismul este inutil. Pentru că scopul creştinismului nu este întemeierea unei noi ideologii, cum probabil crede şi domnul CTP, ci dobândirea asemănării cu Dumnezeu, care rezidă în puterea de a desăvârşi veşnic iubirea, prin fapte concrete ale vieţii, asemenea lui Hristos.

Plecând de aici, voi răspunde punctual, la întrebările din text, după cum urmează:

1. Stimaţi credincioşi în Iisus, presupunând că tot ce scrie în Noul Testament este adevărat, de ce e nevoie de Învierea Lui ca să credeţi în El?

Pentru că Învierea este baza şi finalitatea creştinismului şi a existenţei umane, Iisus demostrând că este cu adevărat Dumnezeu, Stăpânul ultim al vieţii şi al aparentei morţi. Iisus nu este un alt întemeietor de religie, ci, prin Înviere, demonstrează că el este Adevărul, Calea şi Viaţa însăşi, unicul dătător de sens suprem al vieţii noastre. Alţi întemeietori de credinţe încă mai zac prin morminte, aşteptând şi ei învierea şi Judecata finală, demonstrând astfel că religia lor este doar ideologie, nu viaţă.

2.Dacă suferind tot ce-a suferit şi spunând oamenilor tot ce-a spus, Iisus n-ar fi dispărut din cavou, rămânând să putrezească acolo ca un om, adevărul vieţii şi învăţăturilor Lui era altul?

Desigur. Rămânea, aşa cum mulţi îl vedeau, un învăţător, un profet oarecare, eventual un făcător de minuni ceva mai deosebite. Adică, doar un om. Însă, prin Înviere, Iisus îşi arată şi firea dumnezeiască, care dăruieşte puterea învierii şi firii umane.

3.E mai puternică Moartea decât Cuvântul?

Într-un anume sens, da, mai ales când ea este o trecere spre Înviere. Biserica însăşi este clădită pe sângele sfinţilor martiri, urmaşi ai Martirului Suprem. Altfel, cuvintele seci nasc doar ideologii care mor după o vreme. Cuvântul (Logosul divin) naşte Învierea şi viaţă veşnică. Există o înviere sufletească a fiecăruia (o convertire sau iluminare interioară), prin Cuvânt, care duce finalmente şi la învierea trupească, din moarte, spre viaţă veşnică. Fără Logos, învierea trupească devine osândă veşnică.

4. Oare, dacă nu Îl iubiţi pe Iisus decât cu condiţia să fie nemuritor, nu vă comportaţi cu toţii ca nişte Toma Necredincioşi?

Nici vorbă. Filozofia de tip Toma Necredinciosul este doar o înţelegere nedeplină, parţială, a ceea ce se întâmplă cu Toma. Vă recomand atenţie sporită, căci prima Duminică după Înviere (care deja se apropie) este chiar închinată lui Toma. Motivul este finalitatea aşa numitei necredinţe a lui Toma: credinţa în dumnezeirea şi omenitatea lui Iisus, mărturisită magistral: Domnul meu şi Dumnezeul meu. Am avea o lume mult mai bună dacă mulţi ar fi măcar ca Toma şi nu ca Iuda.

5.Fără perspectiva Raiului nu puteţi fi buni şi cinstiţi? Nu vă puteţi iubi aproapele?

Ba da. Dar nu ar ţine prea mult, pentru că orice lucrare fundamentată pe valori din această lume va avea un final. Iar sfârşitul iubirii, al bunătăţii şi al cinstei cam vedem pe unde ne duce deja: o lume insuportabilă. Raiul oferă altă perspectivă, supra-mundană: este locul iubirii nesfârşite, căci Dumnezeu este iubire. Este adevărat însă că, doar dacă guşti Raiul încă de aici, ai toate şansele să rămâi veşnic în El. Altfel...Iadul este doar lipsa Raiului.

6. Aveţi nevoie de zăhărelul Învierii ca să fiţi creştini?

Desigur. Să nu uităm că, dincolo de a fi peiorativă, metoda „zăhărelul“ este una profund pedagogică. Toată educaţia noastră se bazează pe ea şi Însuşi Dumnezeu o foloseşte, pentru a ne smulge din „Matrix“-ul înşelător al păcatului. În fond, cine ar lua o decizie, dacă la capătul ei nu se află ceva bun şi folositor? Dar, d-abia de aici începe adevărata discuţie despre Iisus şi Înviere...

Aici este de fapt, domnule CTP, problema de fond a creştinismului (ca şi a altor sectoare ale societăţii): nu putem să-l înţelegem corect, până nu-l trăim. Altfel, este demagogie şi fariseism, duse la cel mai crunt nivel. Este ca o călătorie: oricât ai descrie-o, nu îi înţelegi profunzimea frumuseţii, până nu o parcurgi tu însuţi. Totodată, creştinismul nu este doar o religie între alte religii, ci este o realitate existenţială a relaţiei noastre cu divinitatea.

Aceasta deoarece abordarea raţionalistă nu poate desăvârşi sufletul uman, deoarece neglijează inima. Chestiunea e valabilă şi invers.

Sper din toată inima ca zăhărelul Învierii să îndulcească şi inima dvs., domnule CTP, probabil prea secătuită de puterea iubirii, din pricina luptei cu răutăţile acestei lumi. Sunt convins că şi dvs. veţi dori Învierea, căci cine şi-ar dori să rămână mort? Eu mă pun la dispoziţia domniei voastre oricând, dacă veţi dori, spre a vă ajuta să deveniţi un „Crucişător al iubirii, binelui şi frumosului“. Cei care mă cunosc ştiu bine că nu evit orice discuţie legată de credinţă, şi nu o fac din dorinţă de epatare.

Dimpotrivă, oricâte întrebări ar avea omul, Dumnezeu are întotdeauna mai multe răspunsuri.

PS. Posibil ca textul domnului CTP să fie o dovadă de desăvârşire jurnalistică, în fapt o metodă pedagogică de a atrage credinciosul spre trăirea autentică a credinţei, un veritabil „zăhărel“ spre Înviere. În acest caz, domnia sa ar deveni un Sf. Pavel al presei româneşti.