Nu era un apel la o întoarcere paseistă la trecut, ci dimpotrivă, un apel la consacrarea valorilor fundamentale spirituale ale naţiunii franceze, naţiune pentru care, aşa cum spunea de curând tânărul preşedinte al Republicii Franceze, „esenţa Franţei este dragostea pentru literatură, cu alte cuvinte, pentru cultură“.

Aşadar, o întoarcere la valorile spirituale naţionale fundamentale reprezintă o chemare la dragostea pentru cultură, pentru literatură, pentru artă, pentru spirit care, şi pentru noi, în România, este esenţa naţiunii noastre. Pentru că ne bucurăm de o mare tradiţie spirituală şi cărturărească, de o mare tradiţie a dragostei pentru cultură, de un mare respect faţă de cultură şi de argumentele ei: şcoala, educaţia, într-un cuvânt civilizaţia spirituală.

Mi-a venit în minte amintirea felului strălucit în care Franţa şi-a serbat ziua de 14 iulie, ziua naţională, atunci când, nu cu foarte multe săptămâni în urmă, am trecut printr-un sat, Bărbăteşti, din Oltenia de sub munte, unde, la începutul ultimului sfert al veacului al XX-lea, într-o clipă de inspiraţie care a dominat viaţa culturală românească, forurile culturale judeţene şi comunale, bineînţeles, au făcut să renască, aici, pe malul unui râuşor de munte, o adevărată uzină ţărănească de lemn toată, cuprinzând o moară cu două ciuturi, un joagăr de tăiat arborii uriaşi şi de transformat în scânduri uriaşe pentru grinzile caselor, şi pentru acoperişuri, şi pentru mobilă, o pivă pusă în mişcare de roţi care făceau să bată în ţesăturile oiereşti de lână ciocane de lemn pentru a întâri ţesătura, în sfârşit, o întreagă dantelărie a unui război de lemn în care se finisau şi se şlefuiau stâlpii încrustaţi ai pridvoarelor ţărăneşti olteneşti.

Şuvoiul de apă subţire al râuşorului de munte care punea în mişcare întreaga uzină făcea să apară sub ochii noştri uimiţi scânteia geniului ţărănesc, căci uzina avea peste 150 metri lungime şi apa era făcută vijelioasă în jgheaburi de lemn şi în cascade construite din trunchiuri de lemn şi întreaga maşinărie trăia cu o vitalitate uimitoare.

Din păcate, cum bănuiaţi, şi aşa cum nu bănuiam eu, din această uzină n-a mai rămas aproape nimic. Dragostea pentru cultură s-a subţiat în ultimii 30 ani. Cultura a devenit un apendice ignorat de toţi analfabeţii ajunşi jucători politici şi, toamnă cu toamnă, fără abecedare la timp pe banca şcolarilor, cu concerte la Ateneul Român fără mai niciun oficial în asistenţă, cu lansări de cărţi la care nimeni dintre administratori n-are timp să ajungă, cu premiere de film la care niciun cineva nu ajunge, cu expoziţii de pictură şi sculptură numai între artişti şi iubitori de artă de toată ziua.

Nu putem trece peste asemenea constatări dacă vrem să fim martori cinstiţi şi nu putem să uităm nici amorţeala din direcţiile de cultură din provincie, nici repertoriile teatrelor naţionale fără ambiţia unei direcţii estetice şi dramaturgice superioare şi neapărat naţionale cu..., şi cu..., şi cu...

Anul 2018, Centenarul, ar putea fi un prilej al unei autentice renaşteri culturale şi al reînvierii dragostei pentru cultură, deşi primele două luni din el aproape s-au pierdut. Vine însă 1 martie, când începe o primăvară care ar putea să fie şi a renaşterii dragostei pentru cultură.

Noul ministru al Culturii, un artist autentic din elita primei scene a ţării care s-a dovedit a fi, după opinia mea, şi cel mai bun director de teatru din Bucureştii de azi şi, astfel, din mai toată ţară până la urmă, are toate argumentele şi de talent indiscutabil şi de cultură superioară şi de management cultural de excepţie care să ne facă să sperăm că va avea şi orgoliul să justifice cariera ministerială şi locul în jilţul în care a acceptat să fie, pentru a promova şi susţine cu toată autoritatea, cu toată gravitatea, întoarcerea lumii politice cu faţa deschisă şi luminoasă spre cultură.

Nu mă sfiesc să spun că mă aştept de la el la decizii ferme care să se încorporeze într-un program privind întâi viaţa direcţiilor culturale şi de patrimoniu judeţene, unde poate începe urgent procesul renaşterii şi continuarea unei tradiţii existente, precum şi procesul reînvierii programelor instituţiilor naţionale de teatru, de operă, filarmonice care să trezească interesul marelui public şi să învingă globalizarea pedestră a culturii de mahala şi de divertisment uşor, dacă nu chiar trivial, în favoarea bucuriei neamului prost.

Repertoriul teatrului pe care l-a ridicat în picioare şi selecţia atentă a actorilor şi regizorilor care însufleţesc teatrul lui ne îndeamnă să sperăm, din partea lui, la un cuvânt hotărâtor.

În această ordine de idei, îmi şi permit să amintesc aici existenţa şi în România, a treia ţară din lume care, altfel, l-a primit şi s-a chinuit să-l pună în practică, a unui program-ghid al renaşterii culturale identitare, recunoscut de Consiliul Europei şi culmea, propus şi acceptat chiar de către un român. Este vorba de „Ghidul de valorificare a patrimoniului rural identitar“ care a fost editat  în 2006!, sub egida Ministerului Turismului, de către Comisia Naţională a României UNESCO şi un grup de asociaţii şi ONG-uri.

Îmi fac o datorie de onoare din a pune acest ghid recunoscut de Consiliul Europei la dispoziţia ministrului Culturii pentru că este vorba despre un ghid de promovare a valorilor identitare ale civilizaţiei rurale româneşti, atât de puternic înrădăcinate în fiinţa spirituală a poporului nostru, un manual al organizării culturale de la comună până la judeţ atât de articulat şi de implicat în procesul relevării fiinţei spirituale identitare româneşti, încât este păcat, spun astăzi din nou, să se treacă cu ochii peste el fără niciun sentiment al angajării şi al responsabilităţii pentru cauza culturii naţionale.

Anul jubiliar al Centenarului Marii Uniri poate fi cel mai bun prilej pentru ca să oferim Culturii locul şi rostul şi respectul şi dragostea cuvenite, începând de la cultivarea ambiţioasă a limbii române.